Se ghemui în spatele deschizăturii, de-abia acoperite, strângând în pumn mânerul sabiei, în timp ce călăreţii treceau pe lângă el. Cinci… şase… şapte cu totul. Bărbaţi cu veştminte simple, dar care purtau săbii şi suliţe, deci nu erau săteni. Unii purtau tunici de piele cu ţinte de metal, iar doi aveau pe cap tichii rotunde de oţel. Pesemne că erau mercenari, care umblau să se tocmească drept gărzi la vreun neguţător. Pesemne.
Unul dintre ei îşi aruncă nepăsător ochii către lizieră, atunci când trecu pe lângă deschizătură, iar Rand îşi scoase puţin sabia din teacă. Mat mârâi neauzit, ca un viezure încolţit, privind cu ochii mijiţi pe deasupra eşarfei. Avea mâna vârâtă în surtuc; de fiecare data când erau în pericol, el strângea în mâna pumnalul din Shadar Logoth. Rand nu mai era sigur dacă o făcea pentru a se apăra pe sine sau pentru a apăra pumnalul cu mâner de rubin. În ultima vreme, Mat părea să uite adesea că avea şi un arc.
Călăreţii trecură pe lângă ei într-un trap uşor, mergând undeva cu o ţintă, dar fără prea mare grabă. Praful se strecură prin lizieră.
Rand aşteptă ca ecoul copitelor să se stingă în depărtare, apoi îşi scoase capul cu mare grijă prin deschizătură. Vârtejul de praf se afla la o distanţă destul de mare, pe drum, îndreptându-se în direcţia din care veniseră ei. Spre răsărit, cerul era senin. Se urcă din nou pe drum, privind praful care se deplasa spre apus.
— Nu erau pe urmele noastre, rosti el, pe jumătate întrebător.
Mat se caţără şi el, privind bănuitor în ambele direcţii.
— Poate, răspunse. Poate.
Rand habar nu avea ce voia, de fapt, să spună, dar încuviinţă. Poate. Însă nu aşa începuse drumul lor spre Caemlyn.
Multă vreme după plecarea din Whitebridge, Rand se trezise privind brusc înapoi, pe drumul din urma lor. Din când în când, zărea pe câte cineva care-l făcea să i se taie respiraţia, vreun bărbat înalt şi ciolănos care venea grăbit pe drum sau vreun individ deşirat, cu părul alb, aşezat pe capra unei căruţe, lângă cel care o conducea. Numai că, de fiecare dată, era vorba despre un neguţător ambulant sau despre ţărani care mergeau la târg, nu despre Thom Merrilin. Odată cu trecerea zilelor, îşi pierduse nădejdea.
Pe drum era destul de multă lume, în căruţe cu coviltir sau fără, calare sau pe jos. Veneau de unii singuri sau în grupuri mai mari, un şir de neguţători cu căruţele lor sau câte o duzină de călăreţi împreună. Totuşi, drumul nu se aglomera şi adesea nu se vedea nimic în afară de copacii rămaşi aproape fără nici o frunză, care mărgineau drumul bătătorit. Chiar şi aşa, erau cu siguranţă mai mulţi calatori decât văzuse vreodată Rand în Ţinutul celor Două Râuri.
Cei mai mulţi mergeau în aceeaşi direcţie cu ei, spre răsărit, către Caemlyn. Din când în când, aveau prilejul să călătorească şi ei în căruţa vreunui ţăran, pentru scurtă vreme, o milă sau cinci, dar cel mai adesea mergeau pe jos. Pe călăreţi îi evitau; când vedeau din depărtare vreunul, chiar şi singur, se îndepărtau pe dată de drum şi se ascundeau până când trecea. Niciunul nu purta mantie neagră, iar Rand credea, în sinea lui, că un Pierit nu le-ar fi îngăduit oricum să-l vadă venind, dar nu avea sens să rişte. La început, numai de Jumate-Oameni se temeau.
Primul sat de după Whitebridge semăna aşa de bine cu Emond’s Field, încât Rand încetini pasul când îl văzu. Acoperişuri ascuţite de paie, şi gospodine încinse cu şorţuri vorbind vrute şi nevrute pe deasupra gardurilor care despărţeau casele, şi copii care se jucau pe pajişte. Femeile îşi purtau părul despletit, lăsat pe umeri, şi mai erau şi alte mici deosebiri, dar una peste alta era ca acasă. Vacile rumegau pe pajişte, iar gâştele se plimbau ţanţoşe pe drum. Copiii se rostogoleau râzând în praf, acolo unde iarba dispăruse complet. Nici măcar nu ridicară ochii, atunci când Rand şi Mat trecuseră pe lângă ei. Şi asta era altfel decât acasă. Pe aici, străinii erau ceva obişnuit; apariţia celor doi nu le atrăsese mai mult de o privire. Câinii satului nu făcură decât să-şi ridice capetele ca să-i adulmece, dar nu se mişcară din loc.
Trecură prin sat aproape de căderea serii, iar Rand simţi un ghimpe în piept, din pricina dorului de casă, atunci când la ferestre începură să apară lumini. „Nu contează cum arată, îi şopti un glas slab, undeva în minte, oricum nu e acasă. Chiar dacă intri într-una dintre casele astea, Tam nu-i acolo. Şi, dacă ar fi, ai putea să-l priveşti în ochi? De acum ştii, nu-i aşa? Ştii tot, în afara de nişte mărunţişuri, ca de pilda de unde vii şi cine eşti de fapt. Nu a fost delir.” Hohotele batjocoritoare care-i răsunau în minte îl făcură să lase umerii în jos. „Ai putea să te şi opreşti, chicoti vocea. Orice loc e bun, atunci când nu te tragi de nicăieri, iar Cel Întunecat şi-a pus pecetea pe tine.”
Mat îl prinse de mânecă, dar el se scutură şi rămase cu ochii aţintiţi la case. Nu voia să se oprească, dar voia cu adevărat să privească şi să-şi amintească. „E ca acasă, dar tu n-ai să-ţi mai revezi niciodată satul, nu-i aşa?”
Mat îl zgâlţâi din nou. Era tras la faţă, cu pielea foarte albă în jurul gurii şi al ochilor.
— Haide, mormăi el. Haide.
Se opri să privească satul de parcă bănuia că acolo se ascundea cine ştie ce.
— Haide. Încă nu ne putem opri.
Rand se răsuci în toate direcţiile, cercetând satul în întregul lui, şi oftă. Nu erau foarte departe de Whitebridge. Dacă Myrddraalul putea trece de zidul oraşului nebăgat în seamă, putea la fel de bine să cerceteze şi acel sat micuţ. Se lăsă târât mai departe, până ce casele cu acoperişuri de paie dispărură în depărtare.
Numai după căderea nopţii îşi găsire un loc de odihnă, cu ajutorul razelor de lună, undeva sub nişte tufişuri care încă mai aveau câteva frunze moarte. Îşi umplură burţile cu apă rece dintr-un pârâiaş aflat în apropiere şi se ghemuiră la pământ, înfăşuraţi în mantii, fără foc. Focul putea fi observat; era mai bine să le fie frig.
Neliniştit din pricina amintirilor, Rand se trezi des şi, de fiecare dată, îl auzi pe Mat, care mormăia şi se zvârcolea în somn. Nu visă nimic, asta îşi amintea limpede, dar nici nu dormi bine. „N-ai să-ţi mai vezi niciodată casa.”
Aceasta nu era singura noapte petrecută fără nimic în afara mantiilor care să-i apere de vânt, şi uneori de ploaia rece şi deasă. Nu era singura masă încropită doar din apă rece. Banii pe care-i aveau erau suficienţi pentru câteva mese la un han, dar ar fi costat prea mult să-şi ia şi un pat pentru noapte. Totul era mai scump în afara ţinutului celor Două Râuri, iar dincolo de râul Arinelle viaţa era şi mai scumpă decât în Baerlon. Trebuia să păstreze banii rămaşi pentru vreo situaţie neaşteptată.
Într-o după-amiază, Rand pomeni de pumnalul cu mâner de rubin în timp ce se târau pe drum cu burţile prea goale ca să mai chiorăie, iar soarele lumina slab şi nu se vedea niciun loc primitor în care să-şi poată petrece noaptea următoare. Deasupra capetelor lor se adunau nori negri, şi ploaia urma să înceapă negreşit, după căderea nopţii. Dacă aveau noroc, urma să fie doar o rafală scurtă şi rece.
Mai făcu câţiva paşi înainte să-şi dea seama că Mat se oprise. Se opri şi el, mişcându-şi degetele de la picioare în încălţări. Măcar nu-i îngheţaseră. Îşi potrivi şi curelele de pe umeri. Paturile lui şi bocceaua făcută din mantia lui Thom nu erau grele, dar, chiar şi aşa, după ce străbătuse atâta drum cu stomacul gol, se simţea împovărat.
— Ce-i, Mat? întrebă el.