— De ce eşti aşa dornic să-l vinzi? sări Mat mânios. La urma urmei, eu l-am găsit. Ţi-a trecut vreodată prin minte că poate aş vrea să-l păstrez? Măcar o vreme. Dacă vrei să vinzi ceva, vinde-ţi mizeria aia de sabie!
Rand pipăi mânerul cu pecetea bâtlanului.
— Sabia asta mi-a dat-o taică-meu. A fost a lui. Nu ţi-aş cere să vinzi ceva dăruit de taică-tău. Sânge şi cenuşă, Mat, ţie chiar îţi place să mori de foame? Oricum, chiar dacă aş găsi pe cineva s-o cumpere, cât crezi că aş lua pe ea? Ce să facă un ţăran cu o sabie? În schimb, rubinul ne-ar aduce îndeajuns de mulţi bani ca să mergem până în Caemlyn cu trăsura. Poate şi până în Tar Valon. Şi am lua fiecare masă la câte un han, şi am dormi în fiecare noapte într-un pat. Ori poate că-ţi surâde ideea de a străbate jumătate de lume pe jos şi de a dormi sub cerul liber?
Se uită urât la Mat, iar acesta îi întoarse privirea. Rămaseră aşa în mijlocul drumului, până ce, dintr-odată, Mat ridică stânjenit din umeri şi-şi lăsă capul în jos.
— Şi cui să i-l vând, Rand? Ţăranii ar trebui să-mi dea găini în locul banilor; cu găinile nu putem cumpăra o trăsură. Iar dacă l-ar vedea oamenii din sate ca alea prin care am trecut, pesemne că ar crede că l-am furat. Şi atunci, numai Lumina ştie ce s-ar întâmpla.
După o vreme, Rand încuviinţă fără tragere de inimă.
— Aşa-i. Ştiu şi eu. Îmi pare rău. N-am vrut să mă răstesc la tine. Numai că mi-e foame şi mă dor picioarele.
— Şi pe mine.
Porniseră din nou la drum, mergând încă şi mai încet decât înainte. Vântul se înteţise, suflându-le praful în faţă.
— Şi pe mine, repetă Mat şi tuşi.
Fermele întâlnite în cale le aduseră totuşi câteva mese şi nopţi petrecute la căldură. O căpiţă de fân era aproape la fel de călduroasă ca o încăpere în care ardea focul, cel puţin faţă de nopţile petrecute sub tufişuri, iar căpiţele de fin, chiar şi neacoperite, îi fereau şi de ploaie, dacă se afundau bine şi ploaia nu era dintre cele mai puternice. Din când în când, Mat îşi puse la încercare iscusinţa la furat de ouă, iar odată încercă să mulgă o vacă rămasă nepăzită, la păscut, într-un câmp, priponită cu o frânghie lungă. Totuşi, cei mai mulţi fermieri aveau câini, iar câinii de pază erau foarte grijulii. Din câte credea Rand, o urmărire de două mile, cu dulăii care lătrau de mama focului pe urmele lor, era un preţ prea mare pentru două sau trei ouă, mai ales că, adesea, treceau mai multe ceasuri până ca dulăii să renunţe şi să-i lase să se dea jos din copacul în care se adăpostiseră. De ceasurile acelea îi părea rău.
Deşi nu-i prea plăcea, Rand prefera totuşi să se apropie făţiş de fermele pe lângă care treceau, la lumina zilei. Din când în când, se treziră chiar şi aşa cu câinii asmuţiţi împotriva lor, fără vreo vorbă, căci zvonurile şi vremurile grele îi făcuseră pe toţi cei care trăiau izolaţi bănuitori şi reţinuţi cu străinii. Adesea însă, câte un ceas de tăiat lemne pentru foc sau de cărat apă le aducea o masă şi un pat, chiar dacă patul era o grămadă de paie în hambar. Numai că un ceas sau două de trudă însemna un ceas sau două, în miezul zilei, când nu se mişcau, un ceas sau două în care Myrddraalul să-i ajungă din urmă. Uneori, Rand se întreba câte mile putea străbate un Pierit într-un ceas. Regreta fiecare clipă – deşi, la drept vorbind, regretele se mai domoleau atunci când hăpăia supa fierbinte oferită de câte o gospodină. Iar când nu aveau de mâncare, nici măcar gândul că petrecuseră fiecare clipă înaintând spre Caemlyn nu se dovedea îndeajuns de puternic pentru a uita de burţile goale. Rand nu se putea hotărî dacă era mai rău să piardă vremea sau să flămânzească, dar Mat nu-şi mai făcea griji cu privire la mâncare sau la cei care-i urmăreau.
— La urma urmei, ce ştim noi despre oamenii ăştia? întrebă Mat într-o după-amiază, când curăţau grajdurile de la o fermă mică.
— Pe Lumină, Mat, dar ei despre noi ce ştiu?
Rand strănută. Munceau dezbrăcaţi până la brâu, acoperiţi din belşug de sudoare şi de paie, iar împrejurul lor era numai praf.
— Tot ce ştiu este că o să ne dea nişte miel fript şi un pat adevărat în care să dormim.
Mat îşi înfipse furca în stratul de paie şi bălegar şi-i aruncă o privire piezişa fermierului care se întorcea din spatele hambarului, cu o găleată într-o mână şi scăunelul de muls în cealaltă. Era un bătrân adus de spate, cu pielea ca un pergament şi părul rar şi cărunt. Fermierul se opri, văzându-l pe Mat care se holba la el, apoi îşi întoarse repede capul şi se grăbi să plece din hambar, vărsând lapte peste buza galeţii, din repezeală.
— Pune el ceva la cale, îţi spun eu, îl preveni Mat. Ai văzut că n-a vrut să mă privească în ochi? De ce sunt aşa de prietenoşi cu doi călători pe care nu i-au mai văzut în viaţa lor? Ia spune.
— Nevastă-sa a zis că le-am amintit de nepoţii lor. Ce-ar fi să nu-ţi mai faci atâtea griji? Lucrul de care trebuie să ne temem este în urma noastră. Sper.
— Pune ceva la cale, mormăi Mat.
După ce terminară, se spălară la fântână din faţa hambarului. Soarele care apunea lungea umbrele pe care siluetele lor le aşterneau pe pământ. Pe drumul spre casa, Rand se şterse cu cămaşa. Fermierul îi aştepta în uşă; se sprijinea într-un toiag zdravăn, într-o poziţie care părea mult prea nepăsătoare. În spatele lui, nevastă-sa îşi ţinea şorţul încleştat în pumni şi privea peste umărul bărbatului, muşcându-şi buzele. Rand oftă; părea că el şi Mat nu le mai aminteau celor doi de nepoţii lor.
— La noapte vin să ne vadă fiii noştri, îi anunţă bătrânul. Toţi patru. Am uitat. Vin toţi patru să ne vadă. Flăcăi zdraveni. Puternici. Trebuie să pice din clipă în clipă. Mi-e teamă că nu va mai putem oferi un pat, cum promisesem.
Nevastă-sa le oferi o bocceluţă, legată cu un şervet.
— Poftim. Pâine, brânză, murături şi nişte miel. O să vă ajungă cam pentru două mese, cred. Poftim.
Chipul ei plin de riduri îi implora să ia mâncarea şi să plece. Rand luă bocceluţa.
— Mulţumesc. Vă înţelegem. Haide, Mat.
Mat îl urmă, bombănind în timp ce-şi trăgea cămaşa peste cap. Pornind la drum, Rand se hotărâse să nu se oprească să mănânce decât după mai multe mile. Bătrânul fermier avea şi un câine.
„Ar fi putut să fie şi mai rău”, se gândise el. Cu trei zile înainte, câinii fuseseră asmuţiţi asupra lor când încă nu-şi terminaseră treaba. Câinii, fermierul şi cei doi fii ai săi, înarmaţi cu bâte, îi fugăriseră până la drumul spre Caemlyn şi încă jumătate de milă, înainte să-i lase în pace. De-abia avuseseră vreme să-şi ia lucrurile şi s-o ia la fugă. Fermierul fusese înarmat şi cu un arc, în care se afla pregătită o săgeată cu vârful lat.
— Să nu vă mai văd pe aici, auziţi? strigase în urma lor. Nu ştiu ce puneţi la cale, dar nu cumva să-mi mai cadă ochii pe mutrele voastre viclene!
Mat dăduse să se întoarcă, pipăindu-şi tolba, dar Rand îl trăsese mai departe.
— Eşti nebun?
Mat îi aruncă o privire mohorâtă, dar măcar nu se opri.
Câteodată, Rand se întreba dacă mai merită să se oprească la ferme. Cu cât mergeau mai departe, cu atât Mat devenea mai bănuitor cu străinii şi îi venea din ce în ce mai greu s-o ascundă. Şi nici nu-i mai păsa. Din această pricină, deşi făceau la fel de multă treabă, primeau mai puţin de mâncare, iar câteodată nu li se mai oferea nici măcar hambarul pentru a-şi petrece noaptea. Apoi însă, Rand găsi ceea ce părea a fi o soluţie pentru toate problemele. Se întâmplă la ferma lui Grinwell.
Jupân Grinwell şi nevastă-sa aveau nouă copii, cea mai mare fiind o fată care nu era decât cu vreun an mai tânără decât Rand şi Mat. Era un om zdravăn şi, cu atâţia copii, pesemne că nu mai avea nevoie de niciun ajutor, dar îi privi din cap până în picioare, observându-le hainele ponosite de la atâta drum şi încălţările pline de praf, şi recunoscu că există mereu câte ceva de făcut, iar ajutoarele nu-i stricau. Jupâneasa Grinwell le spuse că, dacă aveau de gând să se aşeze la masa ei, nu puteau s-o facă în veştmintele acelea mizerabile. Tocmai se pregătea să spele, iar nişte rânduri de haine vechi de ale soţului ei erau îndeajuns de bune pentru ceasurile de muncă. În timp ce vorbea, le zâmbea, şi, pentru o clipă, îi amintise lui Rand de jupâneasa al’Vere, deşi era blondă; nu văzuse niciodată pe cineva care să aibă o asemenea culoare de păr. Până şi Mat păruse să se mai liniştească puţin când ea îi zâmbise. Cât despre fata cea mare, aceasta era o altă problemă.