Else, o fată brunetă, drăguţă, cu ochii mari, le rânjea fără ruşine ori de câte ori părinţii ei nu o puteau vedea. În timp ce ei munceau, mutând butoaie şi saci cu grâne în hambar, ea stătea sprijinita de uşa grajdului, fredonând o melodie şi morfolind în gură capătul uneia dintre cozile în care-şi purta părul, privindu-i fix. Mai ales pe Rand. El încercă să n-o bage în seamă, dar după o vreme îşi pusese la loc cămaşa pe care-i o dăduse jupân Grinwell. Îi era cam strâmta la umeri şi prea scurtă, dar era mai bine decât nimic. Văzându-l cum şi-o îndesa în pantaloni, Else începu să chicotească, iar lui îi trecu prin cap că, dacă aveau să fie alungaţi şi de data asta, nu Mat era cel vinovat.
„Perrin ar şti să se descurce, se gândi el. Ar scoate vreo vorbă de duh, iar în scurtă vreme ea ar începe să râdă de glumele lui, şi nu s-ar mai holba aşa de câte ori taică-său nu-i aici s-o vadă.” Numai că lui nu-i trecea prin minte nici o vorba de duh şi nici o glumă. De câte ori se uita la ea, fata îi zâmbea într-un chip care l-ar fi făcut pe taică-său să asmută câinii pe dată, dacă ar fi observat-o. La un moment dat, îi spuse că-i plăceau bărbaţii înalţi. Toţi băieţii de la ferme erau scunzi. Mat chicotise răutăcios, iar Rand, dorindu-şi să-i treacă prin minte vreo glumă, se întoarse la furca sa.
Copiii mai mici, în schimb, se dovediră pentru Rand o adevărată binecuvântare. Neliniştea lui Mat se domolea întotdeauna dacă erau copii prin preajmă. După cină, se aşezară cu toţii în faţa vetrei, jupân Grinwell în scaunul său preferat, îndesându-şi tutunul în pipă cu degetul mare, iar jupâneasa făcându-şi de lucru cu cutia de cusut şi cu cămăşile băieţilor, pe care le spălase. Mat scoase la iveală mingile colorate ale lui Thom şi începu să jongleze cu ele. Nu făcea asta niciodată, decât în preajma copiilor. Copiii izbucniră în râs, atunci când el se prefăcea că le scapă şi apoi le prindea din nou, în ultima clipă, şi aplaudară văzând diversele figuri, printre care una cu şase mingi, pe care chiar că fu gata să le scape. Dar ceilalţi se amuzară copios; jupân Grinwell şi nevastă-sa aplaudară aproape la fel de tare ca şi cei mici. După ce Mat termină, cu nişte gesturi largi, demne de însuşi Thom, Rand scoase flautul din cutia lui.
De câte ori lua instrumentul în mâini, simţea o umbră de tristeţe. Când atingea incrustaţiile de aur şi argint, era ca şi cum ar fi atins amintirea lui Thom. La harpă nu umbla niciodată, decât pentru a se asigura că nu păţise nimic şi nu se udase – Thom le spusese mereu că harpa era ceva peste puterile unor băieţi de la ţară, cu mâini mari şi neîndemânatice –, dar de câte ori un fermier le îngăduise să stea peste noapte, îşi luase obiceiul să cânte o melodie la flaut, după cină. Era doar un mod de a-l mai răsplăti pe fermier, şi, poate, de a menţine vie amintirea lui Thom.
Pentru că jongleriile lui Mat creaseră deja o stare de veselie, el cântă Trei fete în luncă. Jupânul şi jupâneasa Grinwell îl acompaniară bătând din palme, iar copiii mai mici dansară prin încăpere; chiar şi cel mai mic dintre ei, un băieţel care de-abia putea să meargă, tropăia în ritmul muzicii. Rand ştia foarte bine că talentul său nu i-ar fi adus niciun premiu la întrecerile din timpul sărbătorilor, dar, după lecţiile lui Thom, nu i-ar fi fost totuşi ruşine să se înscrie.
Else şedea cu picioarele încrucişate în faţa focului, iar când el lăsă flautul jos, după ce termină, ea se aplecase înainte, oftând din greu, şi-i zâmbi.
— Ce frumos cânţi. N-am auzit niciodată ceva atât de frumos.
Pe dată, jupâneasa Grinwell se opri din cusut şi se uită la fiica sa, ridicând din sprâncene, apoi îi aruncă şi lui Rand o privire lungă şi cercetătoare.
El luă cutia de jos, pentru a închide flautul la locul lui, dar, observându-i privirea, o scăpă la loc; şi flautul aproape că-i căzuse din mână. Daca-l acuza cumva că-şi bătea joc de fiica sa… Disperat, duse flautul îndărăt la buze şi cântă o altă melodie, apoi alta, şi alta. Jupâneasa Grinwell îl privea fix. Cântase Vântul printre sălcii, Îndărăt din valea lui Tarwin, Cocoşul jupânesei Aynora şi Bătrânul urs negru. Cântase fiecare melodie care-i trecuse prin minte, dar ea nu-şi luase ochii de la el. Nu spusese nici o vorba, dar îl urmărise şi-l cântărise fără încetare.
Era deja târziu când jupân Grinwell se ridică, în sfârşit, în picioare, chicotind şi frecându-şi mâinile.
— Ei, tare ne-am mai distrat, dar ora de culcare a trecut de mult. Voi, flăcăi, cu drumurile voastre, faceţi cum doriţi, dar la o fermă se face foarte repede dimineaţă. Dar ascultaţi ce vă zic, băieţi, mi s-a-ntâmplat să plătesc bani buni la vreun han, şi nu m-am distrat mai bine decât în seara asta. Ba chiar mai rău.
— Cred că ar trebui să-i răsplătim într-un fel, bărbate, spuse jupâneasa Grinwell, luându-l în braţe pe unul dintre băieţi care adormise de mult în faţa focului. Hambarul nu-i un loc bun de dormit. Pot să doarmă în odaia lui Else, iar ea o să vină să doarmă cu mine.
Else se strâmbă. Avusese grija să ţină capul jos, dar Rand o observase şi, din câte credea el, şi maică-sa la fel.
Jupân Grinwell încuviinţă.
— Da, da, e mult mai bine decât în hambar. Adică, dacă nu aveţi nimic împotrivă să dormiţi doi în pat.
Rand se înroşi la faţă; jupâneasa Grinwell era tot cu ochii la el.
— Tare mi-aş dori să mai aud flautul ăla. Şi să mai văd şi ceva jonglerii. Ia ascultaţi, mai am nişte trebuşoare mâine la care mă puteţi ajuta şi…
— Cred că o să vrea să plece devreme, bărbate, îl întrerupse nevastă-sa. Pe drumul pe care au apucat-o, se ajunge în Arien, iar dacă au de gând să-şi încerce norocul la hanul de acolo, trebuie să meargă toată ziua ca să ajungă înainte de lăsarea întunericului.
— Da, jupâneasă, încuviinţă Rand, aşa o să facem. Şi vă mulţumim.
Ea îi zâmbi cu buzele strânse, de parcă ştia foarte bine că nu îi mulţumea numai pentru sfatul dat sau pentru masă şi patul oferit.
În ziua următoare, tot drumul, Mat nu făcu decât să-şi bată joc de el în legătură cu Else. Rand tot încercă să schimbe subiectul, iar primul lucru care-i veni în minte fusese ceea ce-i sugeraseră soţii Grinwell, cu privire la hanurile în care puteau da reprezentaţii. Dimineaţă, în timp ce Else îl privea bosumflată, iar jupâneasa Grinwell îi urmarea cu o privire care le spunea limpede „drum bun, cale bătută”, de-abia reuşi să-l facă pe Mat să tacă din gură. Iar când ajunseră în satul următor, se întâmplă la fel.
La căderea serii, ajunseră în singurul han din Arien, iar Rand îi vorbi hangiului. Cântase Trece-mă de rău – pe care hangiul cel îndesat o numea Drăguţa mea Sara – şi o bucată din Calea spre Dun Aren, iar Mat făcu câteva jonglerii, iar, drept rezultat, în noaptea respectiva dormiră într-un pat şi mâncară cartofi copţi şi friptură de vită. Fireşte, încăperea lor era cea mai mică din han, înghesuită undeva în spate, chiar sub acoperiş, iar masa fu doar o răsplată pentru o noapte lungă de cântat şi jonglat, dar totuşi se aflau într-un pat, între patru pereţi. Şi, lucru încă şi mai important în opinia lui Rand, fiecare ceas al zilei fusese petrecut călătorind. Iar oamenii de la han nu părură supăraţi că Mat îi privea bănuitor. Ba chiar, unii se priveau între ei în acelaşi mod. Vremurile făcură ca privirile bănuitoare aruncate străinilor să fie ceva obişnuit, iar la un han erau mereu străini.