Rand dormi mai bine decât oricând, de la plecarea din Whitebridge, deşi împărţi patul cu Mat, care mormăia în somn. De dimineaţă, hangiul încercă să-i convingă să mai stea o zi sau două, dar, văzând că nu poate, chemă un fermier cu ochii mijiţi de somn, care băuse prea mult cu o seară înainte pentru a mai putea pleca. Un ceas mai târziu, străbătuseră încă cinci mile spre răsărit, întinşi pe spate, în paiele din căruţa lui Eazil Fomey.
Şi astfel se obişnuiră să călătorească. Cu puţin noroc şi, poate, unul sau doi oameni care să-i mai ia cu căruţa, izbuteau aproape întotdeauna să ajungă în satul următor înainte de căderea întunericului. Dacă în sat erau mai multe hanuri, hangiii se băteau pentru ei, după ce auzeau flautul lui Rand şi-l vedeau pe Mat jonglând. Cu toate că nu se puteau compara cu un Menestrel adevărat, nici măcar împreună, erau oricum mai mult decât tot ce se putea vedea într-un asemenea sat vreme de un an. Două sau trei hanuri într-un sat însemnau camere mai bune, cu paturi separate, porţii mai mari şi mai gustoase de mâncare şi, uneori, chiar şi ceva bănuţi în buzunar, la plecare. Dimineaţa se găsea aproape întotdeauna cineva care să-i ia în căruţă, fie un fermier care se culcase târziu şi băuse prea mult, fie vreun neguţător căruia îi plăcuse de ei îndeajuns de mult ca să nu-i pese dacă se urcau la spatele vreuneia dintre căruţele sale cu mărfuri. Rand începuse să creadă că necazurile lor aveau să ia sfârşit, până la ajungerea în Caemlyn. Apoi însă, intrară în satul numit Patru Regi.
32
Patru Regi din Umbră
Satul era mai mare decât altele prin care trecuseră, dar tot nu putea fi numit altceva decât un târguşor, şi încă destul de amărât pentru aşa un nume – Patru Regi. Ca de obicei, drumul spre Caemlyn trecea drept prin mijlocul lui, dar mai era acolo şi un alt drum, foarte circulat, care venea de la miazăzi. Cele mai multe sate erau doar iarmaroace şi locuri în care se adunau fermierii dimprejur, dar aici nu erau prea mulţi fermieri. Patru Regi trăia de pe urma neguţătorilor care se opreau cu căruţele lor în drum spre Caemlyn şi spre oraşele de mineri din Munţii de Negură, dincolo de Baerlon, ca şi spre satele aflate la mijloc. Drumul de miazăzi era folosit pentru negoţul dintre Lugard şi minele de la apus. Neguţătorii din Lugard care se îndreptau spre Caemlyn aveau un drum ceva mai scurt la dispoziţie. În ţinuturile dimprejur se aflau puţine ferme, care de-abia ajungeau pentru hrana lor şi a târguşorului; totul se învârtea însă în jurul neguţătorilor şi al căruţelor acestora, al celor care le conduceau şi al muncitorilor care încărcau bunurile.
Peste tot, prin târg, se aflau împrăştiate petice de pământ gol, prăfuite, pline cu căruţe oprite roată lângă roată şi părăsite, pe lângă care se mai aflau numai câţiva paznici plictisiţi. De o parte şi de alta a străzilor se aflau grajduri şi locuri de priponit caii; toate drumurile erau îndeajuns de largi pentru a permite căruţelor să treacă şi erau pline de şanţuri lăsate de roţile grele. Nu exista pajişte, iar copiii se jucau în şanţuri, ferindu-se de căruţele care treceau şi de blestemele celor de pe capră. Femeile, cu capetele acoperite cu basmale, îşi ţineau ochii în pământ şi mergeau repede, urmărite uneori de vorbele în doi peri ale căruţaşilor, care-l făceau pe Rand să roşească; până şi Mat tresărise, la auzul unora. Nu era nici o femeie care să se oprească la vorbă peste gard, cu vecinele. Case de lemn, aproape identice una cu cealaltă, se înălţau foarte aproape unele de altele, având la mijloc numai alei înguste; văruiala – acolo unde proprietarul se obosise să văruiască scândurile mâncate de vreme – părea să nu fi fost împrospătată de mai mulţi ani. Obloanele groase nu mai fuseseră deschise de atâta timp, încât balamalele ruginiseră cu totul. Peste tot era zgomot – fierarii bocăneau, căruţaşii strigau, iar oamenii aflaţi înăuntrul hanurilor râdeau grosolan.
Când ajunseră lângă un han zugrăvit în culori vii, numai verde şi galben, care prindeau privirile din depărtare, distingându-se printre casele mohorâte dimprejur, Rand se dădu jos din căruţa cu coviltir de pânză în care călătoriseră. Şirul de căruţe continua să se mişte. Niciunul dintre cei de pe capră nu păru a-şi da seama că el şi Mat coborâseră. Se lăsa seara, şi cu toţii se gândeau numai la deshămatul cailor şi la hanurile spre care se îndreptau. Rand se împiedică dând cu piciorul într-un şanţ, apoi sări repede din drum, ca să se ferească de o căruţă foarte încărcată, care venea din direcţie opusă. Trecând pe lângă el, căruţaşul îi aruncă un blestem. O femeie din partea locului îl ocoli şi se grăbi în drumul ei, fără să-i întâlnească privirea.
— Nu ştiu ce să zic de locul ăsta, se încruntă el; peste toată harmalaia, i se păruse că aude muzică, dar nu ştia de unde – poate de la han, dar nu putea fi sigur. Nu-mi place. Poate ar fi mai bine ca de data asta să nu ne oprim.
Mat îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi îşi ridică ochii spre cer. Pe deasupra lor se adunau nori groşi.
— Şi să dormim în şanţuri? Pe vremea asta? De-abia m-am obişnuit iar cu paturile. Îşi lăsă capul pe o parte, ca să audă mai bine, apoi mormăi: Poate că unul dintre locurile astea nu are muzicieni. Oricum, pun rămăşag că jongleri nu au.
Îşi luă arcul în spinare şi porni spre uşa vopsită în galben strălucitor, cercetând locurile cu ochii mijiţi. Rand îl urmă, cam neîncrezător.
Înăuntru însă, erau muzicieni – unul cu o ţiteră, altul cu o tobă, ale căror sunete erau aproape înecate din cauza râsetelor grosolane şi a strigătelor pe care beţivii şi le aruncau între ei. Rand nici nu se mai obosi să-l caute pe proprietar. Şi următoarele două hanuri aveau muzicieni, iar înăuntru era aceeaşi larmă asurzitoare. Bărbaţi în veştminte grosolane se înghesuiau pe la mese şi prin încăpere, fluturându-şi cănile şi încercând să le pipăie pe fetele care serveau şi care se fereau de ei cu nişte zâmbete crispate şi chinuite. Clădirile se clătinau din cauza zgomotului, iar mirosul era acru, un amestec de vin vechi şi trupuri murdare. Nu se vedea nici o urmă de negustori, cu mătăsurile, catifelele şi dantelele lor; urechile şi nasurile acestora erau apărate de încăperile retrase de la catul de sus. Mat şi Rand vârâră numai capul înăuntru, apoi plecară pe dată. Rand începuse să creadă că nu le rămânea altă soluţie decât să plece mai departe.
Al patrulea han, Căruţaşul Dansator, era cufundat în tăcere.
Era la fel de ţipător ca şi celelalte, vopsit în galben, cu contururi de un roşu aprins alături de un verde ca de putreziciune, care-ţi lua ochii, dar vopseaua era crăpată şi căzută. Rand şi Mat intrară. La mesele din sala cea mare se aflau numai vreo şase bărbaţi, cocoşaţi peste cănile lor, fiecare singur cu gândurile sale posomorâte. Era limpede că treburile nu mergeau prea bine, deşi, cândva, fusese altfel. Prin cameră se foiau fetele care serveau; erau tot atâtea cât şi clienţii. Treburi aveau din belşug – podeaua era foarte murdară, iar în colţurile tavanului se aflau pânze de păianjen –, dar cele mai multe nu făceau ceva cu adevărat folositor, ci doar se mişcau de colo colo, ca să nu fie observate stând degeaba.