Un bărbat ciolănos, cu părul lung şi slinos care-i ajungea până la umăr, se întoarse încruntat către ei când îi văzu intrând. Peste Patru Regi răsunase primul tunet înfundat.
— Ce vreţi? întrebă bărbatul, frecându-şi mâinile pe şorţul plin de grăsime care-i atârna până la glezne.
Rand se întrebă unde era mai multa murdărie – pe şorţ sau pe palmele lui. Era primul hangiu slab pe care-l vedea în viaţa lui.
— Ei? S-aud, cumpăraţi de băut sau valea! Ce-s io, spectacolu’ vostru?
Roşind, Rand începu cu discursul pe care-l rostise la toate hanurile de până atunci.
— Eu cânt la flaut, prietenul meu jonglează, şi o să mai treacă vreme lungă până să vedeţi doi mai buni ca noi. Pentru o odaie bună de dormit şi o masă, o să umplem sala asta mare.
Îşi aminti atunci de sălile pline pe care le văzuse în seara aceea, mai ales de bărbatul care îşi vărsase maţele chiar în faţa lui, în ultimul han vizitat. Trebuise să se mişte foarte iute, ca să nu-şi murdărească încălţările.
— O să-ţi umplem hanul, continua el, după un scurt moment de ezitare, cu oameni care o să-ţi întoarcă de zeci de ori puţinul pe care-l cheltuieşti cu noi, cumpărându-ţi mâncarea şi băutură. De ce să…
— Am şi eu pe unul care cântă la timpanon, mormăi acru hangiul.
— Ai un beţiv, Saml Hake, interveni una dintre fetele care serveau, trecând pe lângă ei cu o tavă şi doua căni şi oprindu-se să le arunce un zâmbet fugar lui Rand şi lui Mat. De cele mai multe ori, nu vede nici măcar unde-i sala cea mare, le mai mărturisi ea, într-o şoaptă răsunătoare. De doua zile, nici nu l-am mai văzut la faţă.
Fără să-şi ia ochii de la Rand şi Mat, Hake o pălmui nepăsător peste faţă. Ea gemu, luată prin surprindere, şi căzu grămadă pe podeaua nespălată; una din căni se sparse, iar vinul răsturnat începu să șiroiască prin praf.
— Pentru vin şi cana spartă, eşti bună de plată. Mişcă-te şi adu-le altă băutură. Mai repede. Lumea nu plăteşte ca să leneviţi voi pe aici.
Tonul cu care-i vorbi era la fel de nepăsător ca palma. Niciunul dintre clienţi nu ridică ochii, iar celelalte fete întoarseră capetele. Fata cea micuţă îşi frecă obrazul şi-i aruncă lui Hake o privire ucigătoare, dar adună de jos cioburile, le puse pe toate pe tavă şi plecă fără niciun cuvânt. Hake rămase pe gânduri, plescăind din buze, cu ochii la Rand şi la Mat. Privirea lui se opri o clipă asupra sabiei cu pecetea bâtlanului, înainte să se îndrepte în altă parte.
— Uite ce-i, le spuse el în cele din urmă. Vă pot pune două saltele într-o cămară goală, aici în spate. Odăile sunt prea scumpe ca să le dau gratis. Mâncaţi după ce pleacă toată lumea. Trebuie să mai rămână câte ceva.
Rand îşi dorea să mai fi existat un han în târg la care să nu fi încercat. De la plecarea din Whitebridge întâlnise mulţi oameni reci, indiferenţi şi de-a dreptul duşmănoşi, dar niciunul care să-i dea senzaţia aceea de nelinişte pe care i-o inspirau bărbatul şi locul în care se aflau. Îşi spuse în sinea sa că era numai din cauza murdăriei şi a zgomotului, dar neliniştea nu-l părăsi. Mat îl privea pe Hake de parcă se aştepta la vreo capcană, dar nu dădea niciun semn că ar fi vrut să renunţe la Căruţaşul Dansator pentru un culcuş în tufişuri. Tunetele făceau ferestrele să se clatine. Rand oftase.
— E bine şi cu saltelele, dacă sunt curate şi dacă sunt şi pături curate şi suficient de multe. Dar, de mâncat, mâncăm la două ceasuri după căderea nopţii, nu mai târziu, şi ne dai tot ce ai mai bun. Poftim. Să-ţi arătăm ce putem face.
Dădu să-şi ia flautul, dar Hake clătină din cap.
— N-are importanţă. Ăstora o să le pice bine orişice miorlăieli, câtă vreme aduce a muzică.
Ochii lui se îndreptară din nou spre sabie; avea pe chip un zâmbet slab, dar privirea nu-i era deloc amuzată.
— Mâncaţi când doriţi, dar, dacă nu se strânge lumea, afară cu voi!
Făcu apoi un semn cu capul, peste umăr, către doi bărbaţi cu feţe dure care şedeau lipiţi de perete. Nu aveau niciun pahar în faţă, iar braţele le erau groase ca nişte buşteni. Văzându-i semnul, cei doi îşi mutară privirile goale şi fără expresie spre Rand şi Mat.
Rand îşi lăsă o mână pe mânerul sabiei, sperând că neliniştea din suflet nu i se vedea şi pe chip.
— Câtă vreme obţinem ce am convenit, spusese el, fără să ridice glasul.
Hake clipi şi o clipă păru chiar el descumpănit. Apoi încuviinţă brusc.
— Rămâne cum am zis, da? Păi, la treabă atunci! N-o să vină nimeni să vă vadă pe voi stând aici degeaba.
Apoi se îndepărtă, încruntându-se şi zbierând la fetele care serveau, de parcă înăuntru erau vreo cincizeci de clienţi nebăgaţi în seamă.
La capătul îndepărtat al încăperii se afla o scena mică, înălţată, în apropierea uşii din spate. Rand luă o banchetă în spatele căreia aşeză mantia şi păturile sale, bocceaua lui Thom şi sabia deasupra.
Se întrebă dacă era un lucru înţelept să mai poarte sabia la vedere. Săbiile nu erau cine ştie ce raritate, dar pecetea bâtlanului atrăgea atenţia şi privirile curioase ale oamenilor. Nu din partea tuturor, dar fiecare privire îl făcea să se simtă neliniştit. În felul ăsta, putea să lase o urmă foarte uşor de găsit de către Myrddraali – asta dacă Pieriţii mai aveau nevoie şi de urme. Dar nu prea păreau să aibă. Oricum, nu-i prea venea să nu mai poarte sabia. I-o dăruise Tam. Tatăl său. Câtă vreme o purta cu el, mai era încă legat de Tam, o legătură care-i dădea dreptul să-l mai numească tată. „De-acum e prea târziu”, se gândi el. Nu era prea sigur ce însemna asta, dar ştia că era adevărat. „Prea târziu.”
De îndată ce răsună prima nota din Cocoşelul de la miazănoapte, cei şase clienţi din sală îşi ridicară privirile din căni. Până şi cei doi oameni de pază se foiră un pic. Cu toţii, inclusiv cei doi, aplaudară la sfârşit, şi o mai făcură o dată când Mat începuse să jongleze cu şirul de mingi colorate pe care le învârtea în mâini. Afară, cerul răsuna din nou. Ploaia nu începuse, dar apăsarea ei se făcea deja simţită; cu cât aştepta mai mult, cu atât avea să cadă mai tare.
Vorba se răspândi, iar până la lăsarea întunericului, hanul era deja plin de oameni care râdeau şi vorbeau atât de tare, încât Rand de-abia mai auzea ce cânta. Numai tunetul răsuna mai puternic decât zgomotul dinăuntru. Fulgerele se oglindeau în ferestre, iar în scurtele momente de tăcere se auzea zgomotul slab al ploii care duruia pe acoperiş. Oamenii care intrau lăsau urme de apă pe podea.
De câte ori se oprea, prin larmă străbăteau glasurile celor care-i cereau câte o melodie. Multe nume nu le recunoscu, deşi, când cineva se apuca să-i fredoneze o bucată, îşi dădea seama că, de fapt, ştia cântecul. Mai fusese aşa şi înainte, prin alte locuri. Veselul Jaim era aici cunoscut drept Rhea s-a înamorat, iar într-un alt loc era Culoarea razelor de soare. Unele nume erau aceleaşi; altele se schimbau la fiecare zece mile, iar el mai învăţase şi două cântece noi. Unul dintre ele era Neguţătorul beţiv, deşi, uneori, se numea Spoitorul în bucătărie. Doi regi la vânat se numea Doi cai care galopează, dar mai avea şi alte câteva nume. El cânta ce ştia, iar oamenii din jur loveau cu pumnii în mese, cerându-i şi altele.
Alţii îi cereau lui Mat să mai jongleze. Din când în când, între cei care doreau muzică şi cei care preferau jongleriile izbucneau certuri. La un moment dat, apăru şi un cuţit, o femeie ţipă, iar un bărbat se prăbuşi pe spate, cu chipul plin de sânge, dar Jak şi Strom, cei doi paznici, se apropiară repede şi, câtuşi de puţin părtinitori, îi aruncară în strada pe toţi cei implicaţi, cu capetele pline de cucuie. Aşa procedau cu orice fel de necazuri. Discuţiile şi râsetele continuară, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu privea în jur, în afara celor pe care paznicii îi îmbrânceau spre uşă.