Clienţii nu-şi prea ţineau nici mâinile pe acasă, mai ales când vreuna dintre fetele care serveau se dovedea mai puţin vigilentă decât de obicei. De mai multe ori, Jak şi Strom trebuiră să salveze femeile, deşi nu se prea grăbeau s-o facă. Judecând după purtarea lui Hake, care zbiera la femeia respectivă şi o scutura de umeri, s-ar fi zis că ar fi fost vina ei, iar felul în care ea îşi cerea iertare, bâlbâindu-se şi cu lacrimi în ochi, arăta că era dispusă s-o ia de bună. Femeile tresăreau de câte ori hangiul se încrunta, chiar dacă era cu privirile în altă parte. Rand se întrebă de ce acceptau să fie astfel tratate.
De câte ori se uita spre Rand şi Mat, Hake zâmbea. După o vreme însă, Rand îşi dădu seama că nu ei erau ţinta; zâmbetele apăreau când ochii hangiului se strecurau dincolo de ei, spre sabia cu pecetea bâtlanului. Odată, când Rand îşi puse flautul cu incrustaţii de aur şi argint undeva jos, lângă scăunelul pe care stătea, instrumentul fu, şi el, răsplătit cu un zâmbet.
După aceea, când îi veni din nou rândul să schimbe locul cu Mat, sus, pe scenă, se aplecă să-i spună ceva celuilalt la ureche. Chiar dacă se afla lângă el, trebuise să vorbească foarte tare, dar cu tot zgomotul din încăpere se îndoia că l-ar fi putut auzi altcineva.
— Hake o să încerce să ne tâlhărească.
Mat încuviinţă, de parcă tocmai la asta se şi aştepta.
— La noapte trebuie să zăvorâm uşa.
— Să zăvorâm uşa? Jak şi Strom ar putea s-o spargă cu mâinile goale. Hai să plecam de aici!
— Măcar aşteaptă până mâncăm. Mi-e foame. Aici nu pot face nimic, adăugă Mat.
Lumea înghesuită în sală striga nerăbdătoare, îndemnându-i să treacă la treabă. Hake îi privea urât.
— Oricum, chiar vrei să dormim afară în noaptea asta?
Un trăsnet mai puternic decât celelalte înăbuşi orice zgomot şi, pentru o clipă, lumina care venea prin ferestre fu mai puternică decât lămpile dinăuntru.
— Nu vreau decât să scap fără să-mi spargă cineva capul, rosti Rand, dar Mat se îndepărtă deja, îndreptându-se spre scăunelul pe care se odihnea. Rand oftă şi începu Calea spre Dun Aren. Părea să le placă multora; o cântase deja de patru ori, şi tot o mai cereau.
Necazul era că Mat avea dreptate, în anumite privinţe. Şi lui îi era foame. Şi nu vedea cum ar fi putut Hake să le facă necazuri, câtă vreme sala era plină şi oamenii încă mai veneau. În locul fiecăruia care pleca, sau era dat afară de Jak şi de Strom, apăreau alţi doi. Cereau cu voce răstită jonglerii sau o melodie oarecare, dar ceea ce-i interesa cel mai mult era băutura, şi pipăitul fetelor care serveau. Totuşi, unul dintre ei era altfel.
Era foarte uşor de observat, prin mulţimea de la Căruţaşul Dansator. Din câte se părea, neguţătorilor nu le păsa că hanul era dărăpănat. Nu existau acolo nici măcar încăperi mai retrase, în care să fi putut lua masa, din câte văzuse Rand. Clienţii erau, cu toţii, îmbrăcaţi grosolan şi aveau pielea tăbăcită a celor care lucrau afară, în soare şi vânt. Individul celalalt însă era puţin corpolent şi cu pielea lucioasă, cu mâini fine, şi purta un surtuc de catifea, şi pe umeri, o mantie tot de catifea verde închis, cu marginile brodate cu mătase albastră. Toate veştmintele păreau scumpe. Încălţările sale – papucei moi de catifea – nu erau făcute pentru străzile desfundate din Patru Regi; de fapt, nu erau făcute pentru niciun fel de străzi.
Intrase cu mult după lăsarea serii, scuturându-şi picăturile de ploaie de pe mantie şi privind împrejur, cu o expresie de dezgust pe faţă. Cercetase o dată camera, parcă dând deja să plece, apoi, brusc, tresărise văzând ceva ce Rand nu putea observa şi se aşezase la o masă pe care Jak şi Strom tocmai o goliseră. O fată se oprise la masă pentru a-l servi, apoi îi adusese o cană cu vin pe care el o dăduse la o parte din faţa lui şi nu se mai atinsese de ea. De fiecare dată, fata păruse foarte grăbită să se îndepărteze de masă, deşi el nu încercase s-o atingă şi nici măcar s-o privească. Şi alţii care se apropiaseră băgaseră de seamă, la fel ca fata, că în făptura lui se ascundea ceva neliniştitor. În ciuda înfăţişării sale molatice, de câte ori vreun căruţaş cu palmele pline de bătături se hotăra să se aşeze la masa lui, nu era nevoie decât de o privire, pentru ca omul să se îndepărteze. Şedea la masă de parcă nu mai era nimeni în încăpere în afară de el, de Rand şi de Mat. Numai la ei se uita, ţinându-şi mâinile împreunate pe masă; pe fiecare deget îi strălucea câte un inel. Îi urmarea cu un zâmbet atoateştiutor şi mulţumit.
Când schimbară din nou locurile, Rand îi atrase atenţia lui Mat printr-o şoaptă, iar celalalt încuviinţă.
— L-am văzut, şopti el. Cine e? Mi se pare că-l ştiu de undeva.
Şi Rand se gândea la asta, de parcă o amintire îi tot dădea ghes, dar n-o putea scoate la lumină. Cu toate astea, era convins ca nu mai văzuse niciodată chipul acelui om.
Atunci când, după socoteala lui Rand, trecuseră cam două ceasuri de la lăsarea întunericului, el îşi puse flautul la loc în cutie şi-şi adună lucrurile, împreună cu Mat. Tocmai când coborau de pe mica scenă, Hake le ieşi în întâmpinare, cu o expresie mânioasă pe chipul său ascuţit.
— E momentul să mâncăm, îl anunţă Rand, nelăsându-l să înceapă, şi nu vrem să ne fure cineva lucrurile. Îi spui, te rog, bucătăresei?
Hake şovăise, încă foarte mânios, fără să-şi dezlipească privirea de la lucrurile din braţele lui Rand. Cu un gest aparent nepăsător, acesta îşi schimbase poziţia, pentru a putea să pună o mână pe mânerul sabiei.
— Sau poţi să încerci să ne arunci afară, continuă el, vorbind apăsat. Mai avem încă multă vreme de cântat. Dar trebuie să ne recăpătăm puterile, dacă este să-i distrăm pe oameni îndeajuns de bine ca să mai cheltuiască în continuare. Cât crezi că o să mai rămână aici, dacă ne văd căzând din picioare de foame?
Privirea lui Hake se furişase spre încăperea plină de oameni care-i umpleau buzunarele cu bani, apoi el se întoarse şi-şi vârî capul prin uşa din fundul hanului.
— De mâncare pentru ăştia! strigă el, apoi întorcându-se spre băieţi, se răsti la ei: Nu vă întindeţi! Vreau să vă văd la lucru până pleacă ultimul client.
Câţiva bărbaţi strigau nerăbdători, cerând să audă muzică sau să mai vadă nişte jonglerii, iar Hake se dusese să-i liniştească. Bărbatul cu mantia de catifea se număra printre ei. Rand îi făcuse semn lui Mat să-l urmeze.
Bucătăria era despărţită de restul hanului printr-o uşă solidă. În afară de momentele în care aceasta se deschidea, pentru a lăsa să intre câte o fată care servea, ropotul ploii pe acoperiş se auzea mai puternic decât strigătele din sala mare. Era o încăpere largă, călduroasă şi plină de aburi din pricina plitelor şi a cuptoarelor, cu o masă uriaşă plină cu mâncăruri pe jumătate pregătite şi cu farfurii gata de servit. Câteva dintre fete şedeau adunate pe o băncuţă lângă uşa din spate, masându-şi picioarele şi flecărind, toate deodată, cu bucătăreasa cea grasă, care le vorbea şi ea şi flutura o lingură mare, pentru a-şi întări spusele. Când intrară cei doi băieţi, toate ridicară ochii, dar fără să se oprească din vorbit sau din masatul picioarelor.
— Ar trebui să plecăm de aici cât mai avem ocazia, spuse Rand încet, dar Mat clătina din cap, cu ochii la cele două farfurii pe care bucătăreasa le umplea cu friptură de vită, cartofi şi mazăre.