Ea nici nu se uită la ei, ci continua să le vorbească celorlalte, în timp ce făcea loc pe masă cu coatele şi le aşeza farfuriile în faţă, dându-le şi furculiţe.
— E timp berechet după ce mâncăm.
Mat se aşeză pe o banchetă şi începu să mănânce, mânuind furculiţa ca pe o lopată. Rand oftase, dar îi urmă exemplul în scurtă vreme. Din noaptea de dinainte nu mai mâncase decât un codru de pâine. Îşi simţea stomacul gol ca punga unui cerşetor, iar mirosurile de mâncare care umpleau bucătăria nu-i erau de niciun ajutor. În scurta vreme, avea gura plina, deşi Mat o rugase deja pe bucătăreasă să-i umple farfuria la loc, înainte ca el să fi apucat să ajungă la jumătate.
Nu voia să tragă cu urechea la discuţia femeilor, dar câteva cuvinte ajunseseră până la el şi-i atrăseseră atenţia.
— Mi se pare o nebunie.
— Nebunie sau nu, asta am auzit. A trecut pe la jumătate dintre hanurile din oraş, înainte să ajungă aici. A intrat, s-a uitat în jur şi a plecat fără nici o vorbă, chiar şi la Hanul Regal. Ca şi cum n-ar fi turnat cu găleata afară.
— Poate că s-a gândit că aici e cel mai comod.
Remarca produse un hohot puternic de râs.
— Eu am auzit că nici n-a ajuns în Patru Regi decât după căderea nopţii, iar caii lui arătau foarte osteniţi, de parcă făcuseră tot drumul în grabă.
— Dar de unde o fi venit, de l-a prins întunericul pe drum? Numai un prost sau un nebun pleacă la drum şi-şi plănuieşte totul atât de nechibzuit.
— O fi el prost, dar e şi bogat. Am auzit că are două trăsuri, dintre care una pentru servitori şi bagaje. Miroase a bani, ascultaţi ce vă spun. I-aţi văzut mantia? Mi-ar plăcea şi mie una ca asta.
— E puţin cam grăsuţ pentru gustul meu, dar am zis-o mereu că un bărbat poate să fie oricât de gras, dacă are îndeajuns de mult aur.
Chicotiră toate, foarte amuzate, iar bucătăreasa îşi dădu capul pe spate şi scoase un hohot de râs, ca un tunet. Rand îşi lăsă furculiţa să cadă pe farfurie; tocmai îi trecuse prin minte ceva la care nu se mai gândise până atunci.
— Mă întorc imediat, murmură el. Mat încuviinţă, îndesându-şi în gură un cartof.
Rand se ridică, îşi luă mantia şi cingătoarea pe care atârna sabia şi şi-o legă la brâu, îndreptându-se spre uşa din spate. Nimeni nu-l băgă în seamă.
Afară, turna cu găleata. Îşi trase gluga pe ochi şi mantia pe umeri, strângând-o pe lângă trup în timp ce străbătea în fugă curtea. Perdeaua de apă ascundea totul în jur, în afară de momentele în care fulgera, dar reuşi să găsească totuşi ce căuta. Caii fuseseră duşi în grajd, dar cele două căleşti din lemn negru, lăcuit, erau încă afară şi sclipeau, ude de ploaie. Tunetele răsunau pe cer, iar un fulger apăru deodată chiar deasupra hanului. Cu ajutorul scurtei izbucniri de lumină, el descifră numele scris cu litere aurii pe uşile caleştilor. Howal Gode.
Fără să ia în seamă ploaia, el rămase o vreme în picioare, cu ochii la numele pe care nu-l mai putea vedea. Îşi amintise unde văzuse ultima dată caleştile negre, lăcuite, cu numele proprietarului pe uşă, precum şi oameni cu pielea lucioasă, corpolenţi, cu veştminte şi papuci de catifea. Whitebridge. Desigur, un neguţător din Whitebridge putea avea un motiv foarte întemeiat pentru a se găsi pe drumul spre Caemlyn. „Ce anume îl poate purta prin jumătate din hanurile din oraş, înainte să-l aleagă tocmai pe cel în care te afli şi tu? Ce anume să-l facă să te privească de parcă ar fi găsit ce căuta?”
Rand se înfioră şi, dintr-odată, deveni conştient de picăturile de ploaie care i se scurgeau pe spinare. Mantia sa era de nădejde, dar nu fusese făcută să ţină piept unui asemenea potop. Se grăbi îndărăt spre han, călcând prin bălţile care se tot adânceau. Dădu să intre, dar la uşă se afla Jak, care-i tăia calea.
— Măi, măi, măi. Singur, afară, pe întuneric. Întunericu-i periculos, băiete.
Din cauza ploii, părul i se lipise de frunte. În curte nu se mai afla nimeni, în afară de ei. Se întrebă dacă nu cumva Hake ajunsese la concluzia că-şi dorea sabia şi flautul îndeajuns de mult pentru a uita de mulţimea care trebuia făcută să mai rămână în sala cea mare.
Ştergându-şi apa din ochi cu o mână, o duse pe cealaltă la mânerul sabiei. Chiar şi udă, pielea bine prelucrată se lăsa foarte bine cuprinsă în pumn.
— Oare Hake a hotărât că toţi oamenii ăia o să rămână aici numai de dragul berii sale, în loc să meargă undeva unde să se poată şi distra un pic? Dacă-i pe aşa, să zicem că masa asta pe care am luat-o e îndeajuns pentru ce-am făcut până acum, deci putem pleca.
Stând la adăpost în cadrul uşii, uscat şi ferit de ploaie, bărbatul cel masiv se uită afară şi pufni:
— Pe vremea asta? Apoi privirea sa alunecă înspre mâna pe care Rand o ţinea pe mânerul sabiei. Ştii, eu şi Strom am făcut un rămăşag. El zice că ai furat chestia aia de la bunică-ta. Eu unul cred că bunică-ta te-ar fugări în jurul coteţului de porumbei şi te-ar atârna în bătaia vântului dacă i-ai face una ca asta.
Şi rânjise. Avea dinţii galbeni şi stricaţi, iar rânjetul îl făcea să arate încă şi mai fioros.
— Noaptea nu s-a terminat încă, băiete.
Rand se strecură pe lângă el, iar Jak se dădu la o parte, chicotind duşmănos. Ajuns înăuntru, băiatul îşi scoase mantia şi se aşeză pe băncuţa de unde plecase cu numai câteva clipe în urmă. Mat terminase cea de-a doua porţie şi era ocupat cu a treia, mâncând însă mai încet de-acum, dar şi cu mai multă concentrare, de parcă era hotărât să termine tot, chiar dacă plesnea. Jak se aşezase lângă uşa care dădea spre grajduri, sprijinit de perete, cu ochii la ei. Nici măcar bucătăreasa nu părea dispusă să-i adreseze vreun cuvânt.
— E din Whitebridge, îl înştiinţa Rand pe Mat, cu voce scăzută; nu era nevoie să mai precizeze despre cine era vorba. Capul lui Mat se îndreptă către el, cu o bucată de carne de vacă rămasă uitată în furculiţa înălţată spre gură. Conştient de faptul că Jak îi urmărea, Rand se juca intenţionat cu mâncarea din farfurie. De-acum nu mai putea îmbuca nimic, nici dacă ar fi murit de foame, dar încerca să se prefacă interesat de mazăre, în timp ce-i povestea lui Mat despre trăsuri şi despre ce spuseseră femeile – în caz că nu auzise cu urechile lui.
Şi era limpede că n-o făcuse. Mat clipi surprins şi scoase printre dinţi un fluierat, apoi privi urât mâncarea din farfurie şi mormăi ceva, lăsând furculiţa jos. Rand îşi dori ca prietenul său să fi făcut măcar un efort să fie prudent.
— Pe urmele noastre, rostise Mat, încreţindu-şi fruntea. Iscoadă a Celui Întunecat?
— Poate. Nu ştiu, răspunse Rand, privind la silueta masivă a lui Jak, care se întindea cu agilitate, dezmorţindu-şi umerii largi, ca de fierar. Crezi că putem trece de el?
— Numai dacă facem tămbălău, iar atunci Hake şi celălalt o să apară şi ei. Ştiam eu că n-ar fi trebuit să ne oprim aici.
Rand rămase cu gura căscată, dar, înainte să poată spună ceva, Hake apăru prin uşa care dădea în sala mare. Strom se zărea şi el, aplecat peste umărul hangiului. Jak se duse să stea în uşa care dădea în spate.
— Ce faceţi, aveţi de gând să staţi toată noaptea la masă? se răsti Hake. Nu v-am hrănit ca să-mi staţi aici degeaba.
Rand îşi privi prietenul.
— Mai târziu, îi şopti Mat, neauzit, aşa că îşi adunară lucrurile, sub privirile vigilente ale celor trei. În sala cea mare, strigătele celor care cereau jonglerii sau diverse titluri de cântece reîncepură, de îndată ce ei îşi făcură apariţia. Bărbatul cu mantia de catifea – Howal Gode – părea în continuare să-i ignore pe toţi cei din jurul său, dar era tot aşezat pe marginea scaunului. La vederea lor, se lăsase pe spate, iar pe buze i se aşternuse acelaşi surâs mulţumit de mai înainte.