Rand venise primul pe scenă, pentru a cânta Când scot apa din fântână; gândul nu-i prea stătea însă la melodie. Niciunul nu păru să bage de seamă cele câteva note pe care le greşise, încercă să se gândească la ce trebuia să facă pentru a scăpa, şi să nu se uite la Gode. Dacă era pe urmele lor, nu avea niciun sens să-i arate că şi dăduseră seama. Cât despre scăpare…
Niciodată până atunci nu observase ce bună capcană era un han. Hake, Jak şi Strom nici măcar nu erau nevoiţi să-i supravegheze, căci mulţimea le-ar fi dat de ştire dacă el sau Mat părăseau scena. Câtă vreme sala cea mare era plină de lume, Hake nu-i putea trimite pe Jak sau pe Strom după ei, dar nici ei nu puteau scapă fără ca hangiul s-o ştie. Şi mai era şi Gode, care le supraveghea fiecare mişcare. Era aşa de caraghios, că ar fi izbucnit în râs, dacă nu-i ar fi venit să verse. Trebuia pur şi simplu să rămână în gardă şi să aştepte prilejul nimerit.
Când schimbă locul cu Mat, Rand gemu în sinea lui. Mat se uita urât la Hake, la Strom şi la Jak, fără să-i pese dacă ei îl observau. Când nu era cu mâna pe mingile colorate, şi o strecura sub surtuc. Rand încercă să-i facă un semn, dar celalalt nu-l băgă în seamă. Dacă Hake vedea cumva rubinul, era posibil să nici nu mai aştepte să rămână singuri. Iar dacă-l vedeau bărbaţii adunaţi în han, se prea putea ca jumătate dintre ei să treacă de partea hangiului.
Şi, lucrul cel mai rău dintre toate, Mat se uita de două ori mai urât la neguţătorul din Whitebridge – Iscoadă a Celui Întunecat? –, iar Gode îl observase. Nu avea cum să nu fi observat, dar asta nu părea să-l neliniştească deloc. Ba chiar zâmbetul i se lărgise, iar el îi făcuse lui Mat un semn din cap, ca unei cunoştinţe vechi, apoi se uitase la Rand şi ridicase întrebător dintr-o sprânceană. Rand nu voia să afle ce întrebare avea celalalt de pus. Încercă să evite să-l privească, dar ştia că era prea târziu. „Prea târziu. Din nou prea târziu.”
Un singur lucru părea să tulbure calmul bărbatului cu mantie de catifea. Sabia lui Rand. O lăsase la şold. Doi sau trei bărbaţi se apropiaseră deja de el, clătinându-se pe picioare, ca să-l întrebe dacă era într-atât de nepriceput la muzică încât credea ca are nevoie de apărare, dar niciunul nu observase încă pecetea bâtlanului. Gode însă o observase. Mâinile sale palide se încleştaseră una de alta, iar el rămăsese încruntat, cu ochii la sabie, o lungă vreme, înainte ca zâmbetul să-i reapară pe chip. Când zâmbise din nou, nu mai era atât de sigur pe sine ca mai înainte.
„Măcar atât, se gândise Rand. Dacă el crede că sunt demn de pecete, poate ne lasă în pace. Atunci nu mai trebuie să ne facem griji decât în ce-i priveşte pe Hake şi pe oamenii lui.” Nu era un gând prea încurajator, iar Gode continua să-i urmărească, în ciuda sabiei pe care Rand o purta la şold. Şi să zâmbească.
Lui Rand, noaptea i se păruse lungă cât un an întreg, din pricina tuturor ochilor îndreptaţi spre eclass="underline" Hake, şi Jak, şi Strom, ca vulturii care urmăreau o oaie rătăcită într-o mlaştină, Gode care aştepta, parcă prevestind ceva rău. Începuse să creadă că toată lumea din încăpere îl urmarea, din cine ştie ce motiv ascuns. Aburii vinului acru şi miasma care se răspândea din trupurile murdare şi transpirate îl împresurau, iar hărmălaia vocilor îl ameţea, tulburându-i vederea, atât de tare încât până şi sunetul flautului începuse să-i spargă urechile. I se părea că tunetele răsunau chiar în creierul lui. Oboseala îl apăsa ca o greutate de fier.
În cele din urmă, oamenii care aveau să se trezească odată cu zorii începuseră să se retragă, urnindu-se anevoie. Fermierii nu dădeau socoteală în faţa nimănui, dar era lucru cunoscut că neguţătorilor nu le păsa de mahmurelile căruţaşilor pe care-i plăteau. Târziu, în noapte, sala cea mare începu să se golească încet, pe măsură ce şi cei care aveau camere la catul de sus se duceau pe rând la culcare, cu paşi împleticiţi.
Gode rămăsese ultimul client. Când Rand se întinse spre cutia de piele a flautului, căscând, Gode se ridică şi-şi luă mantia pe braţ. Fetele care serveau tocmai începuseră să strângă, bombănind câte ceva despre vinul vărsat şi vasele sparte. Hake încuia uşa din faţă cu o cheie mare. Gode îl trase într-un colţ o clipă, iar hangiul chemă o femeie ca să-l conducă la una din camere. Bărbatul cu mantie de catifea le aruncă lui Mat şi lui Rand un zâmbet superior, înainte să dispară la catul de sus.
Hake era la rândul său cu ochii la ei. Jak şi Strom stăteau de-o parte şi de alta.
În grabă mare, Rand termină cu strânsul lucrurilor, pe care şi le puse în spate, de-abia ţinându-le, cu mâna stângă, pentru a putea să-şi scoată şi sabia. Nu o făcu încă, dar voia să ştie că era pregătit. Îşi înăbuşi un căscat; nu trebuia ca restul să afle cât era de obosit.
Cu gesturi stângace, Mat îşi strânse şi el arcul şi celelalte lucruri; apoi însă, văzându-l pe Hake apropiindu-se împreună cu cei doi, îşi vârî mâna sub surtuc.
Hake avea în mână o lampă cu ulei şi, spre marea mirare a lui Rand, le făcu o mică plecăciune şi le arătă o uşă laterală.
— Saltelele voastre sunt acolo.
Jocul său ar fi fost perfect, dacă nu ar fi strâmbat uşor din buze. Mat făcu un semn din bărbie către Jak şi Strom.
— Ai nevoie şi de ăştia doi ca să ne arăţi drumul?
— Sunt un om cu avere, mormăie Hake, aranjându-şi şorţul murdar de grăsime, iar oamenii cu avere trebuie să fie grijulii.
Zgomotul unui tunet făcu ferestrele să se clatine, iar el aruncă o privire cu subînţeles spre tavan, apoi le zâmbi larg.
— Ei, vreţi să vă vedeţi paturile sau nu?
Rand se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă spuneau că voiau să plece. „Dacă ai şti cu adevărat mai multe despre mânuirea sabiei, decât cele câteva lucruri pe care ţi le-a arătat Lan…”
— Ia-o înainte, îi porunci el, încercând să pară dur. Nu-mi place să fie cineva în spatele meu.
Strom chicoti, dar Hake încuviinţă calm şi se întoarse către uşa laterală; cei doi bărbaţi masivi se luară pe urmele lui, cu mersul lor legănat. Trăgând adânc aer în piept, Rand aruncă o privire nostalgică spre uşa bucătăriei. Dar, dacă Hake încuiase deja uşa din spate, luând-o la fugă n-ar fi făcut decât să grăbească şi mai mult ceea ce dorea să evite, aşa ca îl urmă posomorât pe hangiu.
Ajuns la uşă, şovăi puţin, iar Mat se izbi de el, din spate. Îşi dădu seama la ce servea lampa din mâna lui Hake. Uşa dădea într-o sală cufundată în beznă. Numai lampa, care făcea să se întrezărească siluetele lui Jak şi Strom, îi dădea curajul să continue. Măcar aşa îi putea vedea pe cei doi dacă se întorceau. „Şi atunci ce-aş face?” Podeaua scârţâia sub paşii lor.
Sala se termina cu o uşă grosolană, nevopsită. Nu observase dacă mai erau cumva şi altele prin apropiere. Hake şi acoliţii săi intrară, iar el îi urmă grăbit, ca să nu le lase răgazul de a întinde o capcană, dar Hake nu făcuse decât să ridice lampa, arătându-le încăperea.
— Aici e.
O cămară veche – aşa le spusese, dar, după cum arăta, încăperea nu mai fusese folosită de ceva vreme. Era pe jumătate plina cu butoaie vechi şi lăzi sparte. Din mai multe locuri din tavan se scurgeau şiroaie de apă, iar unul din ochiurile ferestrei murdare era spart, lăsând ploaia să pătrundă nestingherită. Rafturile erau pline cu tot felul de nimicuri, şi aproape totul era acoperit de praf. Fusese de-a dreptul surprins să vadă acolo saltelele promise.