„Sabia îl nelinişteşte. N-o să încerce nimic, până nu ne vede dormind.”
Dar Rand nu avea nici o intenţie să doarmă sub acoperişul lui Hake. De cum pleca hangiul, plănuia să iasă pe fereastră.
— Merge, încuviinţă el, cu ochii la Hake, temându-se ca acesta să nu le facă semn celor doi, care rânjeau alături; de-abia se abţinu să nu-şi umezească buzele cu limba. Lasă-ne şi lampa.
Hake mormăi, dar aşeză lampa pe un raft. Apoi şovăi, privindu-i, iar Rand fu sigur că era pe punctul să le dea ordin lui Jak şi lui Strom să sară la ei, dar privirile îi căzură pe sabia băiatului, iar pe chip i se aşternu o expresie calculată şi posomorâtă. Le făcuse un semn din cap celor două matahale, care îl urmară surprinse afară din încăpere, fără să se mai uite înapoi.
Rand aştepta ca scârţâitul paşilor lor să se piardă în depărtare, apoi numărase până la cincizeci, înainte să scoată capul pe uşă. Era întuneric beznă, cu excepţia unui dreptunghi luminos, care părea la fel de departe ca luna: uşa care dădea în sala mare. Când îşi trase capul la loc înăuntru, observă ceva mare care se mişca, în întunericul de lângă uşa îndepărtată: Jak sau Strom, de pază.
O scurtă cercetare a uşii îi spuse tot ce voia să ştie, şi nu erau veşti bune. Scândurile erau groase şi solide, dar nu exista vreun lacăt sau vreun zăvor pe dinăuntru. Totuşi, măcar se deschidea înspre ei.
— Credeam că o să sară pe noi, şopti Mat. Oare ce aşteaptă?
Îşi scoase pumnalul şi-l ţinea încleştat în mână. Lumina lămpii se reflecta în lamă. Arcul şi tolba zăceau uitate pe podea.
— Aşteaptă să adormim, răspunse Rand, căutând printre butoaie şi lăzi. Ajută-mă să găsesc ceva cu care să blochez uşa.
— De ce? Doar n-ai într-adevăr de gând să dormi aici, nu? Hai să ieşim pe fereastră şi valea. Prefer să fiu ud decât mort.
— E unul la capătul sălii. Dacă facem vreun zgomot, o să vină peste noi într-o clipită. Cred că Hake ar prefera să aibă de-a face cu noi treji decât să rişte să ne lase să fugim.
Mormăind ceva, Mat i se alătură, dar printre rămăşiţele din încăpere nu se afla nimic folositor. Butoaiele erau goale, lăzile sparte şi, chiar dacă ar fi pus toate cele în faţa uşii, tot n-ar fi putut împiedica pe cineva s-o deschidă. Apoi Rand zărise un obiect familiar pe unul din rafturi. Două proptele, acoperite de rugină şi de praf. Le luase de la locul lor, rânjind. În mare grabă, le vârâse sub uşă şi, aşteptând ca un nou tunet să zguduie hanul din temelii, le îndesase acolo, cu doua lovituri iuţi cu călcâiul. Tunetul amuţise, iar el îşi ţinuse răsuflarea, ascultând. Nu se auzea decât ploaia care bătea în acoperiş. Nici o scândură din podea nu scârţâia sub greutatea picioarelor care se apropiau.
— Fereastra, arătă el.
Judecând după murdăria care se întărise în jurul ei, aceasta nu mai fusese deschisa de ani de zile. Se încordară amândoi, împingând cu toată forţa. Genunchii lui Rand începură să cedeze, când, deodată, o văzură mişcându-se; cu cât se deschidea mai mult, scârţâia mai tare. După ce o împinseră îndeajuns ca să poată trece, dădură să iasă, apoi se opriră.
— Sânge şi cenuşă! mârâi Mat. Nu-i de mirare că Hake nu-şi făcea griji că am putea scăpa pe aici.
În lumina lămpii, barele de fier, înfipte într-un cadru, tot de fier, sclipeau ude de ploaie. Încercându-le, Rand văzuse că erau tari ca piatra.
— Am văzut ceva, murmură Mat, şi se apucă să scotocească grăbit prin rafturi, întorcându-se cu o rangă ruginită.
Înfipsese unul din capete sub cadrul de fier, iar Rand tresărise speriat.
— Mat, să nu facem zgomot.
Celălalt se strâmbă şi mormăi ceva cu voce joasă, dar nu mai continuă. Rand îşi puse mâinile pe capătul răngii şi încercă să se proptească în podeaua din ce în ce mai udă de ploaie, de sub fereastră. Se auzi un tunet, iar ei începură să împingă. Cu un zgomot ascuţit şi chinuit, scos de cuiele care se mişcau din loc, şi care-i făcuse lui Rand pielea de găină, cadrul ieşi puţin din perete – dar numai foarte, foarte puţin. Aşteptând tunetele şi trăsnetele, împinseră iar şi iar. Nimic. Din nou cadrul ieşi doar foarte puţin. Nimic. Încă puţin, cât un fir de par. Nimic. Nimic.
Brusc, Rand alunecă pe podeaua udă, şi se prăvăliră amândoi. Ranga se lovi de bare cu un zgomot ca de gong. El rămase întins pe jos, ţinându-şi răsuflarea şi ascultând. În afară de ploaie, nu se mai auzea nimic.
Mat îşi cercetă dosul jupuit al palmei, apoi se uită urât la Rand.
— În felul ăsta n-o să mai scăpăm niciodată.
Cadrul de fier se mişcase puţin, dar numai cât să bagi două degete dedesubtul lui. În spaţiul îngust se vedeau zeci de cuie groase.
— Trebuie să ne mai străduim puţin, îl îmbărbătă Rand, ridicându-se.
Dar tocmai când vârî ranga sub marginea cadrului, uşa scârţâi, de parcă cineva încerca s-o deschidă. Numai că proptelele îl împiedicau. Cei doi băieţi schimbară o privire îngrijorată. Mat îşi scoase din nou pumnalul. Uşa scârţâi din nou.
Trăgând aer în piept şi încercând să pară calm, Rand spuse:
— Hai, pleacă, Hake. Încercăm şi noi să adormim.
— Mi-e teamă că mă luaţi drept altcineva, se auzise un glas atât de mieros şi de plin de sine, încât era limpede cine vorbea: Howal Gode. Jupân Hake şi… băieţii lui n-o să ne mai supere. Dorm buştean, iar de dimineaţă n-o să facă altceva decât să se mire unde aţi dispărut. Daţi-mi drumul înăuntru, tinerii mei prieteni. Trebuie să vorbim.
— Nu avem ce să vorbim cu dumneata, i-o-ntoarse Mat. Pleacă şi lasă-ne să dormim.
Gode chicoti răutăcios.
— Dar fireşte că avem ce vorbi. O ştiţi şi voi la fel de bine ca mine. V-am citit în priviri. Ştiu ce sunteţi, poate mai bine decât voi înşivă. O simt din toată fiinţa voastră. Deja sunteţi, pe jumătate, în puterea stăpânului meu. Nu mai fugiţi şi împăcaţi-vă cu gândul. O să vă meargă mult mai uşor. Dacă vă găsesc scorpiile din Tar Valon, o să vă doriţi să vă fi tăiat gâtul, înainte ca ele să termine cu voi, dar n-o s-o puteţi face. Numai stăpânul meu vă poate apăra de ele.
Rand înghiţi în sec.
— Nu ştim despre ce vorbeşti. Lasă-ne în pace!
Podelele din sala întunecată scârţâiră. Gode nu era singur.
Dar câţi oameni să fi putut aduce cu el, în numai două trăsuri?
— Terminaţi cu prostiile, tinerii mei prieteni. O ştiţi. O ştiţi foarte bine. Marele Stăpân al Întunericului v-a însemnat cu pecetea lui. E scris că, atunci când se va trezi, noii Stăpâni ai Spaimei vor fi acolo pentru a-l slăvi. Pesemne că voi sunteţi doi dintre aceştia, altfel nu aş fi fost trimis să vă găsesc. Gândiţi-vă. Viaţă veşnică şi o putere mai presus de vise.
Din glasul lui se înţelegea cu uşurinţă că tânjea, la rândul său, după acea putere.
Rand aruncă o privire spre fereastră, tocmai când un fulger lumina cerul, şi aproape că-i veni să geamă. Izbucnirea de lumină îi arătă afară mai mulţi bărbaţi, care stăteau cu ochii aţintiţi la fereastră, fără să le pese de ploaie.
— Mă oboseşte aşteptarea asta, spuse Gode. O să vă supuneţi stăpânului meu – al vostru – sau o să fiţi obligaţi s-o faceţi. Şi nu va fi prea plăcut. Marele Stăpân al Întunericului domneşte asupra morţii şi poate să hărăzească viaţa de după moarte, sau moartea în timpul vieţii, după cum doreşte. Deschideţi uşa. Orice ar fi, fuga voastră s-a terminat. Deschideţi-o, n-auziţi?
Pesemne că mai spuse şi altceva, pentru că, dintr-odată, ceva masiv se izbi de uşă. Aceasta se clătină, iar proptelele alunecară puţin, frecându-se de podea şi lăsând în urmă o pată de rugină. Uşa se clătină iar şi iar, în timp ce mai mulţi bărbaţi se izbeau de ea. Uneori, proptelele rezistau; alteori mai alunecau puţin şi, încet încet, uşa se deschidea fără milă înspre ei.