— Supuneţi-vă, le ceruse Gode de dincolo de uşă, sau o să vă petreceţi veşnicia dorindu-vă s-o fi făcut la vreme.
— Dacă nu avem de ales… începu Mat, umezindu-şi buzele cu limba, sub privirea uimită a lui Rand; ochii lui fugeau de colo-colo, ca ochii unui viezure încolţit. Era alb la faţă, şi vorbea gâfâind. Am putea să spunem da, apoi să fugim mai târziu. Sânge şi cenuşă, Rand, n-avem cum scăpa!
Urechile lui Rand păreau înfundate cu smocuri de lână; cuvintele de-abia ajungeau până la el. N-aveau cum scăpa. Tunetul răsună din nou deasupra lor, înăbuşit de izbucnirea unui fulger. „Trebuie să găsim o cale.” Gode le strigă din nou, poruncitor, rugător; uşa se mai deschise un pic. „O cale.”
Brusc, încăperea se umplu de lumină; nu se mai vedea nimic. Aerul răsuna de mugete şi ardea. Rand se simţi luat pe sus şi izbit de zid. Căzuse grămadă pe podea, cu urechile ţiuind şi părul măciucă. Ameţit, se ridicase cu greu în picioare. Genunchii îi tremurau, aşa că se sprijini de perete pentru a-şi recăpăta echilibrul. Privi uimit împrejur.
Lampa, care se răsturnase pe marginea unuia dintre puţinele rafturi rămase în picioare, ardea şi lumina încă. Toate butoaiele şi lăzile, dintre care unele se înnegriseră şi fumegau, zăceau acolo unde fuseseră aruncate. Fereastra, cu tot cu barele de fier, dar şi cea mai mare parte a peretelui dispăruseră, lăsând în loc o gaură cu margini ascuţite. Acoperişul se înclinase, iar din deschizătură ieşeau pale de fum, care se luptau cu ploaia de afară. Uşa atârna smulsă din balamale, blocând intrarea, aplecată în afară.
Cuprins de o senzaţie de visare, ridică lampa. I se părea că nu exista nimic mai important decât să se asigure că aceasta rămânea întreagă.
Deodată, o grămadă de lăzi se prăvăli, iar Mat se ridică de dedesubt. Se clătina pe picioare, clipind des şi pipăindu-şi trupul, de parcă se întreba dacă mai era întreg. Se uită spre Rand cu ochii mijiţi.
— Rand? Tu eşti? Eşti viu. Am crezut că amândoi…
Apoi se întrerupse, muşcându-şi buzele şi tremurând. Trecuseră câteva clipe până ca Rand să-şi dea seama că râdea, şi era pe punctul de a-şi pierde firea cu totul.
— Ce s-a-ntâmplat, Mat? Mat? Mat! Ce s-a-ntâmplat?
Mat se mai cutremurase o dată, din cap până în picioare, apoi se potolise.
— Trăsnetul, Rand. Mă uitam drept spre geam, când a lovit barele de fier. Trăsnetul. Nu mai vad aproape nimic…
Apoi tăcu puţin, uitându-se cu ochii mijiţi la uşa prăbuşită, iar glasul i se ascuţi.
— Unde-i Gode?
În coridorul întunecat de dincolo de uşă nu se mai mişca nimic. Nu se mai vedea niciun semn şi nu se mai auzea niciun sunet dinspre Gode sau tovarăşii lui, deşi în beznă s-ar fi putut ascunde orice. Rand se trezi că îşi dorea să fi murit, dar n-ar fi scos pentru nimic în lume capul pe uşă, pentru a se asigura că aşa era. Nici afară, dincolo de locul în care fusese peretele, nu se mai mişca nimic. Dar înăuntru se mai treziseră şi alţii. De, la catul de sus al hanului se auzeau strigăte de uimire şi zgomot de paşi.
— Să plecăm cât mai putem.
Separând, cu mişcări iuţi, lucrurile lor de vechiturile dinăuntru, apucă braţul lui Mat şi îl conduse, aproape trăgându-l după el, prin gaura căscată, înspre bezna de afară. Mat îi strângea braţul, împleticindu-se pe lângă el cu capul înainte, încercând să-şi limpezească privirea.
Tocmai când simţea primele picături de ploaie pe chip, deasupra hanului se zări un fulger, iar Rand se opri brusc în loc. Oamenii lui Gode erau încă acolo, zăcând la pământ, cu picioarele înspre deschizătură. Loviţi de picăturile de ploaie, ochii lor deschişi priveau fără să vadă către cer.
— Ce-i? întrebă Mat. Sânge şi cenuşă! De-abia reuşesc să-mi văd mâna, fir-ar să fie!
— Nimic, răspunsese Rand. „Norocul. Pe Lumină… Aşa o fi?”
Tremurând, îl conduse cu mare grijă pe Mat, ocolind cadavrele.
— Doar fulgerele.
În afară de fulgere nu mai era nici o lumină, iar ei se împiedicară prin şanţurile de pe străzi, chinuindu-se să fugă cât mai departe de han. Mat stătea pur şi simplu atârnat de braţul lui Rand, aşa că de fiecare dată când se împiedica unul, era cât pe ce să cadă amândoi; gâfâiau, se împleticeau, dar nu se opriseră din alergat.
O singura dată, Rand îndrăzni să se uite în urmă. O singură dată, înainte ca ploaia să se îndesească, devenind o perdea asurzitoare care ascundea Căruţaşul Dansator. La lumina unui fulger, zări silueta unui bărbat în spatele hanului, un bărbat care îi ameninţa cu pumnul pe ei, sau poate cerul. Gode sau Hake, nu ştia, dar oricum amândoi erau la fel de periculoşi. Ploaia cădea potop, închizându-i într-o temniţă de apă. Fugeau prin beznă, cu urechea ciulită pentru a auzi zgomotele urmăritorilor, pe deasupra urletelor furtunii.
33
Întunericul aşteaptă
Sub cerul ca de plumb, căruţa cu roţi înalte hurducăia spre răsărit, pe drumul spre Caemlyn. Rand se ridică din culcuşul de paie pentru a privi în jur. Era mai uşor decât fusese un ceas mai devreme. Braţele păreau mai degrabă să se întindă moale decât să-l ajute să se ridice, iar o clipă i se păruse că şi capul voia să i se desprindă de trup şi să se piardă în văzduh, dar era mai uşor. Se sprijini cu coatele de marginea joasa şi privi peisajul care aluneca pe lângă ei. Soarele, încă ascuns de norii întunecaţi, se afla tot sus, deasupra capetelor lor, dar căruţa tocmai intra, clătinându-se cu zgomot, într-un alt sat cu case de cărămidă roşie, acoperite de iederă. De la plecarea din Patru Regi, satele deveniseră mai numeroase.
Câţiva oameni făceau cu mâna sau îl salutau pe Hyam Kinch, fermierul în a cărui căruţă se aflau. Jupân Kinch, un bărbat cu faţa slabă şi taciturn, le răspundea de fiecare dată, fără să scoată pipa din gură. Din pricină că-şi ţinea dinţii încleştaţi, vorbele sale erau, de fapt, cu neputinţă de înţeles, dar părea binevoitor şi asta se dovedea de ajuns; oamenii se întorceau la treburile lor, fără să le mai arunce nici o privire. Nimeni nu părea să-i bage de seamă pe cei doi călători.
Deodată, Rand dădu cu ochii de hanul satului. Era văruit în alb, cu un acoperiş cenuşiu, de ardezie. Lumea intra şi ieşea, făcând semne din cap şi din mâini. Unii dintre ei se opreau să vorbească. Se cunoşteau. Cei mai mulţi erau localnici, judecând după îmbrăcăminte – încălţări, pantaloni şi surtuce nu foarte diferite de ceea ce purta şi Rand, deşi dovedind o preferinţă pentru dungile colorate. Femeile purtau bonete înalte, care le ascundeau chipurile, şi şorţuri albe cu dungi. Poate că erau, cu toţii, localnici şi fermieri din împrejurimi. „Dar mai are asta vreo importanţă?”
Se întinse la loc în culcuşul de paie, privind printre picioare satul care se pierdea în depărtare. Pe marginea drumului se înşirau ogoare îngrădite şi tufişuri bine întreţinute, precum şi ferme mici, cu hornuri de cărămidă roşie, din care se ridica fumul. În apropierea drumului nu existau păduri, ci numai nişte crânguri, din care lumea se aproviziona din belşug cu lemne de foc, la fel de liniştite ca şi fermele. Dar crengile se înălţau desfrunzite pe cer, îndărătnice precum cele din pădurile sălbatice de la apus.
Pe mijlocul drumului, un şir de căruţe cu coviltir veni hurducăind din cealaltă direcţie, înghesuind-o pe-a lor într-o margine. Jupân Kinch îşi mută pipa în colţul gurii şi scuipă printre dinţi. Cu un ochi la roata dintr-o parte, ca să se asigure că nu rămânea blocată în tufişuri, îşi continuă drumul, strângând din buze atunci când privi alaiul neguţătorilor.