Niciunul dintre căruţaşii care pocneau din bice, îndemnându-şi atelajele de opt cai şi niciunul dintre paznicii posomorâţi care şedeau în şeile lor, pe lângă căruţe, cu umerii lăsaţi în jos, nu aruncă vreo privire înspre căruţa lor. Rand îi privi îndepărtându-se, cu o strângere de inimă. Îşi vârâse mâna pe sub mantie, apucând mânerul sabiei, şi n-o scoase de acolo până ce nu trecură şi de ultima căruţă din şir.
Pe când aceasta se îndepărta, hurducăind, spre satul prin care tocmai trecuseră, Mat se întoarse spre el din locul în care stătea, alături de fermier, şi se aplecă până ce-i prinse privirea. Eşarfa care-l apăra de praf, când era nevoie, îi proteja acum ochii; o îndoise de mai multe ori şi şi-o legase pe frunte. Chiar şi aşa, trebuia să mijească ochii în lumina cenuşie dimprejur.
— Ai văzut ceva acolo? întrebă el încet. Ce-i cu căruţele?
Rand clătină din cap, iar Mat încuviinţă. Nici el nu văzuse nimic.
Jupân Kinch le aruncă o privire cu coada ochiului, apoi îşi mută iar pipa şi trase de frâie. Atât şi nimic mai mult, dar se vedea că băgase de seama schimbul de priviri dintre ei. Calul iuţi puţin pasul.
— Te mai dor ochii? întrebă Rand.
Mat îşi atinse eşarfa legată la frunte.
— Nu. Nu prea mult. Numai dacă mă uit drept la soare, de fapt. Dar tu? Te simţi mai bine?
— Puţin.
Îşi dădu seama că era adevărat, şi chiar se simţea mai bine. Ce minune să scapi aşa repede de boală. Mai mult de atât, era un dar al Luminii. „Trebuie că e Lumina. Trebuie.”
Deodată, pe lângă căruţă trecu o ceată de călăreţi, îndreptându-se spre apus, ca şi căruţele neguţătorilor. Gulere lungi şi albe atârnau peste platoşele şi armurile lor, iar mantiile şi hainele de dedesubt erau roşii, la fel ca uniformele paznicilor de la poarta din Whitebridge, dar ceva mai bine croite şi mai pe măsura lor. Coiful conic al fiecăruia dintre ei scânteia ca argintul. Şedeau în şei cu spatele drept. Sub vârful lăncilor, pe care le ţineau cu toţii în acelaşi fel, fluturau panglici roşii şi subţiri.
Pe când treceau pe lângă ei, în două şiruri, unii dintre ei aruncară câte o privire în căruţă. Fiecare chip era ascuns de o vizieră cu bare de oţel. Rand se simţi bucuros că mantia îi ascundea sabia. Câţiva făcură semne cu capul către jupân Kinch, nu ca şi cum l-ar fi cunoscut, ci doar în semn de salut. Jupân Kinch le răspunse, la fel de nepăsător, dar, în ciuda expresiei neschimbate de pe chip, în mişcări i se citea o urmă de admiraţie.
Caii erau la pas, dar, de vreme ce şi căruţa se mişca, trecură destul de repede unii de alţii. Fără să-i privească stăruitor, Rand izbuti să numere călăreţii. Zece… douăzeci… treizeci… treizeci şi doi. Îşi înălţă capul, ca să urmărească şirurile care se îndepărtau pe drum.
— Cine erau? întreba Mat, pe jumătate curios, pe jumătate bănuitor.
— Gărzile Reginei, spuse jupân Kinch cu pipa în gură, fără să-şi ia ochii de la drumul din faţa lor. De acum nu mai trec de Breen’s Spring, decât dacă-i cheamă cineva. Nu mai e ca pe timpuri. Îmi pare mie, continuă după ce trase din pipă, că în vremurile noastre există ţinuturi din Regat în care oamenii nu văd Gărzile la faţă câte un an şi mai bine. Nu mai e ca pe vremuri.
— Şi ce treabă au ei? întrebă Rand.
Fermierul îi aruncă o privire lungă.
— Păstrează Pacea Reginei şi au grijă ca Legile Sale să fie respectate.
Făcu un semn din cap, de parcă îi plăcea tare mult cum suna asta, apoi adaugă:
— Îi caută pe răufăcători şi-i duc în faţa unui magistrat, pufăi el, scoţând o pală lungă de fum. Voi doi pesemne că sunteţi de undeva tare de departe, de nu-i recunoaşteţi pe cei din Gardă. De unde veniţi?
— De foarte departe, spuse Mat, în clipa în care Rand răspundea:
— Din Ţinutul celor Două Râuri.
De îndată ce-o rosti, îşi dori să-şi fi retras vorbele. Tot nu gândea limpede. Încerca să se ascundă, dar îi scăpase un nume care l-ar fi făcut pe orice Pierit să ciulească urechile.
Jupân Kinch trase cu ochiul la Mat şi rămase o vreme tăcut, pufăind din pipă.
— Cam departe, aşa-i, mormăi el în cele din urmă. Aproape de hotarul Regatului. Dar pesemne că-i mai rău decât am crezut, dacă există locuri în Regatul ăsta în care oamenii nici măcar nu mai recunosc Gărzile Reginei. Nu, nu mai e cum era în trecut.
Rand se întrebă ce ar fi spus jupân al’Vere dacă ar fi aflat de la cineva că Ţinutul celor Două Râuri făcea parte din Regatul vreunei Regine. Regina din Andor, presupuse el. Poate că starostele chiar ştia – ştia o sumedenie de lucruri care-l uimeau pe Rand – şi poate că ştiau şi alţii, dar el, unul, nu auzise niciodată. Ţinutul celor Două Râuri era pur şi simplu Ţinutul celor Două Râuri. Fiecare sat îşi vedea de propriile probleme, iar dacă era vreun necaz care lovea în mai multe locuri, primarii şi, eventual, membrii sfaturilor săteşti, se înţelegeau între ei.
Jupân Kinch trase de frâie, oprind căruţa.
— Io până aicea merg.
O potecă îngustă, bună pentru căruţe, se îndrepta spre miazănoapte; în direcţia aceea, peste câmpuri arate, dar încă necultivate, se vedeau câteva ferme.
— Încă două zile şi ajungeţi în Caemlyn. Asta, dacă prietenul matale se ţine pe picioare.
Mat sări jos şi-şi luă arcul şi celelalte lucruri, apoi îl ajută şi pe Rand să coboare pe la coada căruţei. Boccelele îl împovărau, iar picioarele îi tremurau, dar dădu la o parte mâna pe care i-o întindea prietenul său şi încercă să facă vreo câţiva paşi de unul singur. Se simţea încă nesigur, dar nu căzu. Ba parcă picioarele i se întăreau, cu fiecare pas făcut.
Fermierul nu o porni pe dată la drum. Îi cercetă din priviri o vreme, trăgând din pipă.
— Dacă vreţi, puteţi să vă odihniţi o zi sau două la mine. N-aveţi ce pierde în timpul ăsta, cred. Şi orice boală oi fi avut, tinere, să ştii că eu şi bătrâna mea am avut toate bolile care-ţi trec prin cap, încă dinainte să te fi născut mata, ba i-am îngrijit şi pe copiii noştri între timp. Oricum, cred că de-acuma nu se mai ia.
Mat îşi miji ochii, bănuitor, iar Rand se trezi că se încruntă. „Nu pot fi cu toţii legaţi de povestea asta. Nu se poate.”
— Îţi mulţumim, îi zâmbi el, dar sunt bine. Zău că da. Cât mai e până în satul următor?
— Carysford? Păi, pe jos, puteţi s-ajungeţi până la asfinţit. Jupân Kinch îşi scoase pipa din gură şi-şi subţie gânditor buzele, apoi continua: La-nceput, am crezut că o-ţi fi nişte ucenici care au fugit de la stăpân, dar acuma zic că trebuie să fie ceva mai rău de atât. Nu ştiu ce-i şi nici nu-mi pasă. Sunt îndeajuns de priceput ca să-mi dau seama că nu sunteţi Iscoade ale Celui Întunecat, şi nu prea cred să tâlhăriţi sau să ucideţi pe cineva. Nu sunteţi ca alţii pe care-i întâlneşti pe drum în vremurile astea. Când eram de vârsta voastră, am intrat şi io în necazuri când şi când. Dac-aveţi nevoie de un loc în care să vă ascundeţi câteva zile, ferma mea e la cinci mile într-acolo, mai spuse el, făcând un semn cu capul către poteca de căruţe, şi să ştiţi că nimeni nu vine nepoftit. Oricine ar fi pe urmele voastre, nu cred să vă găsească acolo.
Şi-şi drese vocea, de parcă îi era ruşine că vorbise atât de mult.
— Şi de unde ştii dumneata cum arată Iscoadele Celui Întunecat? întrebă Mat, care se trase câţiva paşi în spate, cu mâna sub surtuc. Ce ştii dumneata despre ei?
Jupân Kinch se încruntă.
— Ei, cum vreţi, pufni el, apoi plesni din bice, calul o apucă pe poteca îngustă, iar el nici nu mai întoarse capul înapoi.
Mat îl privi pe Rand, iar căutătura fioroasă îi dispăru de pe chip.