— Rand, îmi pare rău. Ai nevoie de un loc de odihnă. Poate dacă mergem după el… începu să spună, apoi ridică din umeri. Numai că nu pot scăpa de gândul că toată lumea ne poartă sâmbetele. Pe Lumină, ce n-aş da să ştiu care-i pricina. Ce n-aş da să se termine. Ce n-aş da…
Apoi se întrerupse, oftând din greu.
— Mai există şi oameni buni, îl linişti Rand.
Mat dădu să se îndrepte spre poteca de căruţe, strângând din dinţi, de parcă era ultimul lucru de pe lume pe care voia să-l facă, dar Rand îl opri.
— Nu ne putem îngădui să ne oprim numai pentru odihnă, Mat. În plus, nu cred că avem cum să ne ascundem.
Mat încuviinţă; se vedea că era uşurat. Încercă să ia câteva din lucrurile lui Rand, desagile de la şa şi harpa lui Thom, învelită în mantia peticită, dar Rand se ţinu tare. Era cu adevărat mai sigur pe picioare. „Cine se ţine după noi, se gândi el, când o porniră pe drum. Nu se ţine după noi. Ne aşteaptă.”
Ploua fără încetare în noaptea în care ei se îndepărtaseră cu chiu cu vai de Căruţaşul Dansator. Ploaia lovea puternic pământul, ca şi tunetele care se prăvăleau din cerul despicat de fulgere. În scurtă vreme erau uzi până la piele; după un ceas, lui Rand i se părea că se udase şi pe dinăuntru. Cu toate astea, izbutiră să se îndepărteze de Patru Regi. Mat îşi târa instinctiv picioarele, aproape orb, tresărind de durere de câte ori fulgerele bruşte luminau pentru o clipă siluetele ameninţătoare ale copacilor. Rand îl ducea de mână, dar Mat tot pipăia cu piciorul la fiecare pas, nesigur pe sine. Rand era foarte îngrijorat. Dacă Mat nu-şi recăpăta vederea, n-aveau cum să meargă mai repede. N-aveau cum să scape.
S-ar fi zis că Mat îi ghicise gândurile. Cu toate că-şi trăsese gluga pe cap, părul i se năclăise din cauza ploii.
— Rand, scânci el, n-ai să mă părăseşti, nu? Dacă nu pot ţine pasul?
Vocea îi tremura.
— N-o să te părăsesc, îl asigură Rand, apucându-l mai tare de mână. N-o să te părăsesc orice ar fi. „Lumina să ne ajute!”
Un trăsnet răsună chiar deasupra lor, iar Mat se împiedică, aproape căzând, mai mai să-l tragă şi pe Rand jos.
— Trebuie să ne oprim, Mat. Dacă mergem mai departe, o să-ţi rupi picioarele.
— Gode.
Un fulger despică bezna în două, chiar deasupra lor, în momentul în care Mat vorbi, iar bubuitul trăsnetului înăbuşi orice alt sunet, dar, în izbucnirea de lumină, Rand reuşise să citească numele de pe buzele celuilalt.
— E mort. „Trebuie să fie. Lumină, fă să fie aşa.”
Îl conduse pe Mat spre nişte tufişuri pe care le zărise în lumina fulgerului. Aveau îndeajuns de multe frunze pentru a-i apăra, cât de cât, de ploaia care cădea neîncetat. Ar fi fost mai bine să fi găsit un copac solid, dar nu voia să mai rişte, aşteptând încă un fulger. Data următoare, poate nu mai aveau atât noroc.
Ghemuiţi laolaltă sub tufişuri, încercară să-şi aranjeze mantiile astfel încât să facă un cort micuţ pe deasupra crengilor. Nu mai aveau cum spera să rămână uscaţi, dar tot ar fi fost ceva dacă reuşeau să ţină oarecum la distanţă picăturile care-i loveau fără încetare. Se strânseră unul lângă altul, pentru a-şi împărţi căldura care le mai rămăsese în trupuri. Aşa uzi cum erau, şi cu picăturile care continuau să cadă printre cele două mantii, adormiră tremurând.
Rand îşi dăduse pe loc seama că era un vis. Se afla îndărăt în Patru Regi, dar nu mai era nimeni acolo, în afara de el. Căruţele încă existau, dar nu se vedea niciun om, niciun cal, niciun câine. Nici o fiinţa vie. Cu toate acestea, ştia că îl aştepta cineva.
Pe când cobora pe strada desfundată, clădirile păreau să se estompeze, rămânând în urma lui. Când întorcea capul, erau acolo cu toatele, la fel de solide, dar imaginea aceea estompată îi rămânea undeva în colţul ochilor. Era ca şi cum numai ceea ce vedea putea să existe, şi numai atâta vreme cât se uita în direcţia respectivă. Era convins că, dacă reuşea să se răsucească îndeajuns de repede, avea să vadă… nu ştia ce, dar până şi gândul acesta îl neliniştea.
În faţa lui apăru Căruţaşul Dansator. Vopseaua ţipătoare părea cumva cenuşie şi moartă. Intră. Gode era acolo, la o masă.
Îl recunoscu numai după îmbrăcăminte, după mătăsurile şi catifelele sale închise la culoare. Pielea bărbatului era roşie, arsă, crăpată şi plina de puroi. Chipul îi era aproape putred, buzele i se subţiaseră şi i se vedeau dinţii şi gingiile. Când Gode întoarse capul, câteva şuviţe de păr i se desprinseră, transformându-se în praf de îndată ce-i căzură pe umăr. Ochii săi fără pleoape priveau fix înspre Rand.
— Deci ai murit, grăi acesta, mirat că nu-i era frică.
Poate din cauză că de data asta ştia că era un vis.
— Da, răspunse glasul lui Ba’alzamon, dar tot a izbutit să te găsească, după cum îi poruncisem. Asta merită o răsplată, nu crezi?
Rand se întoarse şi îşi dădu seama că tot îi mai putea fi teamă, chiar dacă ştia că era un vis. Veştmintele lui Ba’alzamon erau de culoarea sângelui uscat, iar pe chip i se împleteau ura, turbarea şi o expresie triumfătoare.
— Vezi tu, tinere, nu te poţi ascunde la nesfârşit. Într-un fel sau altul, te găsesc. Ceea ce te apără te face şi mai vulnerabil. Ba te ascunzi, ba faci în aşa fel încât să văd de la depărtare unde-mi eşti. Vino încoace, tinere, continuă el, întinzându-i mâna. Dacă trebuie să te hăituiască dulăii mei, s-ar putea să nu-ţi fie prea bine. Sunt invidioşi pe ceea ce vei deveni, odată ce vei fi îngenuncheat la picioarele mele. Asta ţi-e soarta. Eşti al meu.
Limba arsă a lui Gode scoase un sunet tremurat, mânios şi avid. Rand încercă să-şi umezească buzele cu limba, dar gura i se uscase de tot.
— Nu, izbuti el să spună, apoi cuvintele îi veniră cu mai multă uşurinţă. Nu sunt al nimănui, ci numai al meu. Nu al tău. Niciodată. Numai al meu. Dacă Iscoadele Celui Întunecat mă omoară, n-ai să mă stăpâneşti niciodată.
Văpăile din ochii lui Ba’alzamon încinseră încăperea, până ce aerul începu să tremure.
— Viu sau mort, tinere, tot al meu eşti. Mormântul este regatul meu. E mai uşor când eşti mort, dar mai bine când eşti viu. Mai bine pentru tine, tinere. De cele mai multe ori, viii sunt mai puternici.
Gode scoase un sunet, la fel ca mai înainte.
— Da, dulău credincios. Iată răsplata care ţi se cuvine.
Rand îl privi pe Gode chiar la timp pentru a vedea cum trupul i se transformă în praf. O clipă, pe chipul ars se întipări o expresie de bucurie sublimă, care în ultimul moment se preschimbă în groază, ca şi cum ar fi văzut că se îndrepta spre ceva neaşteptat. Veştmintele de catifea, goale, se aşternură pe scaun şi pe podea, prin cenuşă.
Când se întoarse din nou spre el, Ba’alzamon strânse pumnul.
— Al meu eşti, tinere, viu sau mort. Ochiul Lumii n-o să-ţi fie de ajutor. Te însemn cu pecetea mea.
Deschizând pumnul, el slobozi o minge de foc, care-l lovi pe Rand în faţă, explodând şi pârjolindu-l.
Rand se trezi, tresărind, în întuneric, cu apa care-i picura prin mantii, pe faţa. Mâna îi tremura, când îşi pipai obrajii. Pielea îl ustura, de parcă stătuse prea mult la soare. Brusc, îşi dădu seama că Mat se zvârcolea şi gemea în somn. Îl scutură, iar Mat se trezi scâncind.
— Ochii mei! Pe Lumină, ochii mei! Mi-a luat ochii!
Rand îl strânse la piept, legănându-l ca pe un prunc.
— N-ai păţit nimic, Mat. N-ai păţit nimic. Nu ne poate face rău. N-o să-l lăsăm.
Îl simţea tremurând şi suspinând, cu chipul ascuns în surtucul lui.
— Nu ne poate face rău, şopti din nou, dorindu-şi s-o poată crede. „Ceea ce te apără te face şi mai vulnerabil. Chiar că înnebunesc.”