Chiar înainte de revărsatul zorilor, potopul se mai domolise, oprindu-se odată cu prima geana de lumină. Norii ameninţători rămaseră pe cer până târziu. Apoi se porni vântul, care alunga norii spre miazăzi, dând la iveală un soare rece şi pătrunzând prin hainele lor ude leoarcă. Nu mai adormiră, ci, cu mişcări nesigure, îşi luară mantiile şi o porniră spre răsărit. Rand îl ducea pe Mat de mână. După o vreme, Mat îşi reveni îndeajuns pentru a începe să se plângă că ploaia îi stricase coarda arcului. Cu toate acestea, Rand nu-l lăsă să se oprească, pentru a o schimba cu una uscată din buzunar; nu încă.
Puţin după amiază, ajunseră la un alt sat. Văzând casele cochete de cărămidă şi fumul care se înălţa din hornuri, Rand începu să tremure şi mai tare, dar se ţinu la distanţă, conducându-l pe Mat prin pădurile şi ogoarele de la miazăzi. Singurul om pe care-l văzu era un fermier care lucra într-un ogor plin de noroi, cu o lopată, şi avu mare grijă ca acesta să nu-i vadă strecurându-se printre copaci. Fermierul nu era atent decât la munca lui, dar Rand îl supraveghe până ce se îndepărtă. Dacă vreunul dintre oamenii lui Gode mai rămăsese în viaţă, era cu putinţă să creadă că el şi Mat o apucaseră pe drumul care pleca din Patru Regi spre miazăzi, de vreme ce nu găseau pe nimeni care să-i fi zărit în satul de care tocmai trecuseră. Nu se întoarseră pe drum decât după o bucată de vreme şi merseră până ce hainele de pe ei aproape se uscară, chiar dacă erau încă jilave.
La un ceas după ce trecuseră de sat, găsiră un fermier care-i luă în căruţa cu fân, pe jumătate goală. Rand se miră, fiind totodată îngrijorat pentru Mat. Acesta îşi apăra ochii cu mâna de razele soarelui, oricât ar fi fost de slabă lumina de după amiază, şi chiar şi aşa nu putea privi decât cu ochii mijiţi, plângându-se fără încetare de strălucirea prea puternică. Când Rand auzi zgomotul căruţei, era deja prea târziu. Drumul ud înăbuşea sunetele, iar căruţa, trasă de doi cai, se afla numai la mică distanţă în urma lor; omul de pe capră îi observase deja.
Spre mirarea lui Rand, acesta se apropie şi îi îndemnă să urce lângă el. Rand şovăi, dar era prea târziu să se ferească de a fi observaţi, iar dacă nu primeau, se prea putea ca omul să-i ţină minte. Îl ajută pe Mat să se urce pe capră, lângă fermier, apoi se urcă şi el, în spate.
Alpert Mull era un om solid, cu faţa pătrată şi cu mâinile de aceeaşi formă, toate mâncate de vreme şi însemnate din pricina trudei şi a grijilor; şi-şi dorea să aibă pe cineva cu care să poată vorbi. Vacile sale rămăseseră fără lapte, găinile nu mai făceau ouă şi nu mai exista nutreţ care să-şi merite numele. Pentru prima dată, de când îşi aducea aminte, fusese silit să cumpere fân, iar „moş Bain” nu-i dăduse decât jumătate de căruţă. Se întreba dacă era vreo cale să mai obţină fân de pe propriile pământuri, în anul acela, sau vreo altă recoltă.
— Regina, scălda-o-ar Lumina, ar trebui să facă ea ceva, mormăi el, ducându-şi dosul palmei la frunte, cu mult respect, dar pierdut în gânduri.
Nici nu se prea uita la Rand sau la Mat, dar atunci când îi dădu jos din căruţă, în dreptul potecii înguste şi desfundate care ducea la ferma sa, şovăi şi le spuse, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi:
— Nu ştiu de ce fugiţi, şi nici nu vreau să ştiu. Am nevastă şi copii. Pricepeţi? Ei sunt familia mea. Vremurile sunt prea grele ca să mai dai ajutor şi străinilor.
Mat încercă să-şi vâre mâna sub surtuc, dar Rand îl apucă de încheietură şi nu-i dădu drumul. Rămase în picioare, în mijlocul drumului, privindu-l pe fermier fără să vorbească.
— Dacă aş fi fost un om bun, îi lamuri Mull, aş fi oferit unor băieţi uzi până la piele un loc în care să se usuce şi să se încălzească la foc. Dar vremurile-s grele, iar străinii… Nu ştiu de ce fugiţi, şi nici nu vreau să ştiu. Înţelegeţi? E vorba despre familia mea.
Şi, dintr-odată, scoase la iveală din buzunarul surtucului două eşarfe lungi, de lână, groase şi închise la culoare.
— Nu-i cine ştie ce, dar luaţi-le. Sunt ale băieţilor mei. Dar ei mai au şi altele. Nu mă cunoaşteţi, da? Vremurile-s grele.
— Nici măcar nu ne-au picat ochii pe dumneata, încuviinţă Rand, luând eşarfele. Eşti un om bun. Cel mai bun pe care-l am întâlnit de câteva zile-ncoace.
Fermierul păru surprins, dar recunoscător. Strângând de frâie, îşi îndemnă caii s-o apuce pe poteca îngustă. Înainte să se fi întors cu totul, Rand o şi pornise pe drumul spre Caemlyn, conducându-l pe Mat.
Vântul se înteţea, pe măsura ce se lăsa amurgul. Mat începuse să pună tot felul de întrebări stăruitoare, voind să afle când avea de gând să se oprească, dar Rand îşi continua drumul, trăgându-l după el, căutând un loc în care să fie mai bine adăpostiţi decât sub nişte tufişuri. Veştmintele lor erau încă jilave, iar vântul bătea tot mai rece cu fiecare clipă, astfel încât nu era sigur că aveau să scape cu viaţă, după încă o noapte sub cerul liber. Întunericul se lăsă înainte să descopere vreun loc care să le fie de folos. Vântul sufla îngheţat, făcându-i mantia să fâlfâie. Apoi, prin bezna din faţa lor, se zăriră nişte luminiţe. Un sat.
Mâna sa se strecură în buzunar, pipăind monedele pe care le avea acolo. Erau mai mult decât de ajuns pentru o masă şi o cameră de dormit, pentru ei amândoi. O cameră în care să fie la adăpost de frigul nopţii. Dacă rămâneau afară, în bătaia vântului, cu hainele încă umede, cine dădea peste ei avea toate şansele să găsească două cadavre. Nu trebuia decât să nu atragă prea mult atenţia asupra lor. Gata cu cântatul la flaut, mai ales că Mat, din pricina ochilor, nici gând să mai poată jongla. Apucă din nou braţul prietenului său şi se îndreptă spre luminile care-i făceau cu ochiul din depărtare.
— Când ne oprim? întrebă iarăşi Mat.
Judecând după felul în care se chinuia să vadă în depărtare, cu capul aplecat în faţă, Rand nu era convins nici că prietenul său putea să-l zărească, darmite să vadă luminile satului.
— Când ajungem undeva la căldură, răspunse el.
Ochiuri de lumină, revărsate pe ferestrele caselor, luminau străzile satului, iar oamenii umblau încoace şi încolo, fără să le pese de ceea ce se putea ascunde în întuneric. Singurul han era o clădire lăbărţată, cu un cat, care părea să fi fost mărită de a lungul anilor, fără vreo întrebuinţare precisă. Uşa din faţă se deschise, lăsând pe cineva să iasă, însoţit de un hohot de râs care se revărsa dinăuntru.
Rand rămase pironit în loc, amintindu-şi de râsetele de la Căruţaşul Dansator. Îl urmări pe bărbatul care o apucase în josul străzii, cu paşi nu foarte siguri, apoi trase adânc aer în piept şi deschise uşa, cu mare grija pentru ca sabia să-i rămână ascunsă sub faldurile mantiei. Fu întâmpinat de hohote de râs.
Lămpile care atârnau din tavanul înalt luminau puternic încăperea, iar el observă şi simţi pe dată diferenţa faţă de hanul lui Saml Hake. De pildă, aici nu erau beţivi. Sala era plină de oameni care păreau fermieri şi târgoveţi şi care, chiar dacă nu erau pe de a-ntregul treji, beţi cu siguranţă nu erau. Râsetele erau sincere, deşi puţintel forţate uneori. Oamenii râdeau ca să uite de necazuri, dar şi cu poftă, în acelaşi timp. Sala însăşi era curată şi îngrijită, încălzită de focul care vuia într-un cămin mare, aflat la capătul ei îndepărtat. Zâmbetele fetelor care serveau erau la fel de călduroase ca flăcările, iar când râdeau, Rand observă că o făceau fiindcă aşa le plăcea.
Hangiul era la fel de curat ca hanul său şi încins cu un şorţ alb, strălucitor. Rand se bucură să observe că era corpolent; se îndoia că mai putea avea încredere într-un hangiu slăbănog. Se numea Rulan Allwine – semn bun, îşi zise Rand, pentru că numele semăna aşa bine cu cele din Emond’s Field. Îi măsură mai întâi cu privirile, de sus până jos, apoi, politicos, dar ferm, ceru plata în avans.