— Nu c-aş vrea să spun că voi aţi fi din ăia, înţelegeţi, dar e lume pe drum în vremurile astea care nu prea se sinchiseşte dimineaţa să mai şi plătească. Mi se pare că sunt o groază de tineri care se îndreaptă spre Caemlyn.
Rand nu se supără, mai ales la cât de ud şi de amărât era. Totuşi, când jupân Allwine îi spuse preţul, el făcu ochii mari, iar Mat scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat cu ceva.
Hangiul clătină amărât din cap, făcându-şi obrajii să-i tremure, dar părea obişnuit cu asta.
— Vremurile-s grele, oftă el, cu resemnare în glas. Nu se mai găsesc prea multe, iar ce se găseşte costă de cinci ori mai mult decât înainte. Iar luna viitoare va fi şi mai rău, pot să jur.
Rand îşi scoase banii din buzunar şi se uită la Mat, care strângea încăpăţânat din dinţi.
— Vrei să dormi pe sub tufişuri? îl întrebă.
Mat oftă şi, fără nici o tragere de inimă, îşi goli buzunarele. După ce achitară socoteala, Rand se uită cu tristeţe la puţinul care mai rămăsese de împărţit.
Numai că, zece minute mai târziu, mâncau fiertura la o masă din colţ, lângă vatră, ajutându-se cu bucăţi mari de pâine. Porţiile nu erau atât de mari pe cât şi ar fi putut dori, dar erau fierbinţi şi săţioase. Căldura din vatra li se strecura încet încet în oase. Rand se prefăcea că-şi ţinea ochii în farfurie, dar de fapt privea atent la uşă. Toţi cei care intrau păreau fermieri, dar asta nu era îndeajuns pentru a-i alunga temerile.
Mat mânca încet, savurând fiecare îmbucătură, deşi tot mai bombănea din pricina luminii lămpilor. După o vreme, scoase eşarfa pe care i-o dăduse Alpert Mull şi şi-o legă la cap, trăgând-o aproape până peste ochi. Asta le atrase anumite priviri pe care Rand îşi dorea să le fi putut evita. El îşi curăţă repede farfuria, îndemnându-l pe Mat să facă la fel, apoi îi ceru lui jupân Allwine să-i conducă în camera de dormit.
Hangiul păru surprins că vor să meargă aşa repede la culcare, dar nu făcu nici o remarcă. Luă o lumânare şi le arătă drumul, străbătând mai multe coridoare încâlcite, până la o cameră mică, în care erau doua paturi înguste, undeva într-un colţ îndepărtat al hanului. După ce hangiul plecă, Rand îşi lăsă bocceaua să cadă lângă pat, îşi aruncă mantia pe un scaun şi se prăbuşi cu toate hainele pe el pe cuvertură. Hainele îi erau încă jilave şi nu prea confortabile, dar voia să fie pregătit, dacă trebuia să fugă din nou. Îşi lăsă şi sabia la şold, şi dormi cu o mână pe mânerul ei.
Dimineaţa, îl trezi cântecul unui cocoş. Rămase o vreme întins, privind zorii care luminau fereastra, şi se întrebă dacă îndrăznea să mai doarmă un pic. Să doarmă pe lumină, atunci când puteau fi deja pe drum. Căscă, făcându-şi fălcile să trosnească.
— Hei, strigă Mat, văd!
Se ridică în capul oaselor pe pat, privind de jur împrejur cu ochii tot mijiţi.
— Mă rog, nu chiar foarte bine, dar văd. Faţa ta e tot tulbure, dar măcar îmi dau seama cine eşti. Ştiam eu c-o să-mi revin. Până diseară, o să văd mai bine ca tine. Din nou.
Rand se ridică pe dată din pat, scărpinându-se în timp ce-şi aduna mantia de pe jos. Hainele îi erau mototolite, pentru că se uscaseră pe el în timpul somnului, şi-i dădeau mâncărimi de piele.
— Pierdem vremea, şi afară s-a făcut ziuă, îl zori pe tovarăşul său.
Mat se ridică la fel de repede; şi el se scărpina.
Rand se simţea chiar bine. Erau la mai mult de o zi depărtare de Patru Regi şi niciunul dintre oamenii lui Gode nu se arătase. Şi cu o zi mai aproape de Caemlyn, unde-i aştepta cu siguranţă Moiraine. Trebuia să fie aşa. Iar după ce se întâlneau din nou cu femeia Aes Sedai şi cu Străjerul, nu mai aveau a se teme de Iscoadele Celui Întunecat. Era ciudat că se simţea aşa nerăbdător să fie împreună cu o Aes Sedai. „Pe Lumină, când o s-o revăd pe Moiraine, o s-o sărut!” Gândul îl amuză. Se simţea îndeajuns de bine pentru a cheltui o parte din banii care se tot împuţinau pe masa de dimineaţă – o bucată mare de pâine şi o cană cu lapte rece, de-abia scos din cămară.
Tocmai mâncau, la o masă din fundul sălii mari a hanului, când înăuntru intră un tânăr, care părea de prin partea locului, cu mersul săltat şi semeţ şi cu o tichie de pânză, în care se afla înfiptă o pană, pe care o tot răsucea pe un deget. Înăuntru nu se mai afla decât un bătrân care mătura, fără să ridice ochii. Privirile tânărului se plimbară de jur împrejurul încăperii, dar, atunci când se opriră asupra celor doi băieţi, tichia îi căzu de pe deget. Rămase cu ochii holbaţi la ei vreo câteva clipe, apoi îşi lua tichia de pe jos şi îi mai cerceta puţin, trecându-şi degetele prin pletele închise la culoare. În cele din urmă, se apropie de masa lor, târşâindu-şi picioarele.
Era mai în vârstă ca Rand, dar se uita la ei bănuitor.
— Pot să stau şi eu? întrebă şi înghiţi pe dată în sec, ca şi cum ar fi spus ceva greşit.
Rand se gândi că pesemne celalalt spera să primească şi el ceva de mâncare, deşi părea în stare să-şi cumpere singur. Cămaşa cu dungi albastre era brodată la guler, iar mantia sa albastru închis era, de asemenea, brodată – la poale. Încălţările de piele pe care le purta nu cunoscuseră vremuri prea grele, din câte putea observa Rand. Îi făcu semn cu capul, arătându-i un scaun.
Pe când individul îşi apropia scaunul de masă, Mat îl privea fix. Rand nu-şi dădea seama dacă îl fulgera cu privirile sau, pur şi simplu, încerca să-l vadă mai bine. Oricum, chipul încruntat al lui Mat îl intimida pe tânăr. Acesta nu apucă să se aşeze, ci rămase încremenit şi nu se hotărî să ia loc decât după ce Rand îi făcu, din nou, semn cu capul.
— Cum te numeşti? întrebă Rand.
— Cum mă numesc? Ah, da, cum mă numesc. Pai… spuneţi-mi Paitr, răspunse străinul, plimbându-şi privirile de acolo-colo, neliniştit. Păi… asta nu-i ideea mea, înţelegeţi, dar trebuie s-o fac. N-am vrut, dar am fost silit. Trebuie să înţelegeţi asta. Nu…
Rand începu să se încordeze, când îl auzi pe Mat mârâind:
— Iscoadă a Celui Întunecat.
Paitr tresări şi aproape că se ridică de pe scaun, aruncând priviri speriate în jur, de parcă mai erau acolo încă cincizeci de persoane care să audă. Capul bătrânului era încă aplecat deasupra măturii, iar atenţia sa, îndreptată spre podea. Paitr se aşeză la loc şi îşi plimba privirile de la Rand la Mat şi înapoi, părând nesigur pe sine. Buza de sus îi era umedă de transpiraţie. Acuzaţia era îndeajuns pentru a face pe oricine să transpire, dar el nici nu încercase să nege. Rand clatină uşor din cap. După întâlnirea cu Gode, aflase că Iscoadele Celui Întunecat nu erau, neapărat, oameni care să poarte pe frunte Colţul Dragonului, dar, cu excepţia veştmintelor pe care le purta, acest Paitr s-ar fi potrivit foarte bine în Emond’s Field. Nimic din înfăţişarea lui nu ar fi amintit de omoruri şi lucruri încă şi mai rele. Nimeni nu ar fi întors capul după el pe stradă. Măcar Gode fusese… altfel.
— Lasă-ne în pace, se răsti Rand. Şi spune-le şi prietenilor tăi să ne lase în pace. Nu vrem nimic de la ei, iar ei n-o să scoată nimic de la noi.
— Dacă nu, adaugă Mat cu asprime, o să arăt ceea ce eşti. Să vedem ce-o să creadă prietenii tăi din sat despre asta.
Rand nădăjduia că prietenul său nu vorbea serios. Asta le-ar fi putut face şi lor tot atâtea necazuri cât i-ar fi făcut şi lui Paitr. Acesta însă păru să ia în serios ameninţarea şi păli.
— Am… am auzit ce s-a-ntâmplat în Patru Regi. Cel puţin o parte. Veştile circula repede, iar noi avem metodele noastre pentru a le afla. Dar aici nu e nimeni care să vă încolţească. Sunt singur… şi vreau doar să vorbim.