— Despre ce? întrebă Mat, tocmai când Rand spunea:
— Nu ne interesează.
Se priviră unul pe altul, iar Mat ridică din umeri.
— Nu ne interesează, spuse şi el.
Rand dădu pe gât ultimele picături de lapte şi-şi îndesă în buzunar un colţ de pâine. Rămaşi aproape fără bani, asta se prea putea să fie pentru ei masa următoare. Dar cum să plece din han? Dacă Paitr descoperea că Mat era aproape orb, le putea spune şi altor… altor Iscoade ale Celui Întunecat. Cândva, Rand văzuse un lup care despărţise de turmă o oaie şchioapă; mai fuseseră şi alţii prin jur, iar el nu putea nici să părăsească turma şi nici să prindă fiara în bătaia arcului. De îndată ce oaia rămăsese singură, behăind îngrozită şi ţopăind pe trei picioare, în loc de un singur lup, pe urmele ei apăruseră ca prin minune zece. Amintirea îi întorcea stomacul pe dos. Dar nu puteau nici să rămână unde erau. Chiar dacă Paitr era singur, după cum le spusese, nu i-ar fi luat mult să-şi cheme tovarăşii.
— Hai să mergem, Mat, grăi el, şi-şi ţinu răsuflarea.
Când Mat dădu să se ridice, se uită spre Paitr, aplecându-se şi mârâind:
— Lasă-ne în pace, Iscoadă a Celui Întunecat. N-am de gând să-ţi spun de două ori. Lasă-ne în pace.
Paitr înghiţi în sec şi se afundă în scaun, cu chipul alb ca varul. Îi amintea de un Myrddraal.
Când se uită din nou la Mat, acesta era deja în picioare; slăbiciunea lui rămase neobservată. Pe dată, Rand îşi luă şi el desagile şi celelalte lucruri, încercând să-şi ţină sabia acoperită cu mantia. Poate că Paitr ştia deja de existenţa acesteia, poate ca Gode îi spusese lui Ba’alzamon, iar acesta, lui Paitr, dar nu credea. Îi trecuse prin minte că Paitr nu avea decât o vagă idee despre ce se întâmplase în Patru Regi şi probabil că din pricina asta era şi aşa de înspăimântat.
Lumina care se revărsa pe sub uşă îl ajutase pe Mat să meargă drept într-acolo; nu se mişca prea repede, dar nici îndeajuns de încet ca să bată la ochi. Rand îl urmă îndeaproape, rugându-se să nu-l vadă împiedicându-se. Era mulţumit că drumul lui Mat era drept şi liber, fără scaune sau mese care să-i stea în cale.
Dintr-odată, în spatele lor, Paitr sări în picioare.
— Aşteptaţi, strigă el disperat. Trebuie să aşteptaţi.
— Lasă-ne în pace, se răsti Rand fără să se întoarcă. Aproape că ajunseseră la uşă, fără ca Mat să facă vreun pas greşit.
— Nu vreau decât să mă ascultaţi, îi rugă Paitr, punând o mână pe umărul lui Rand ca să-l oprească din drum.
În mintea acestuia apăru un potop de imagini. Trolocul, Narg, care sărise la el în propria casă. Myrddraalul care-l ameninţase la Cerbul şi Leul, hanul din Baerlon. Jumate-Oamenii de peste tot, Pieriţii care-i urmăriseră până în Shadar Logoth şi veniseră după ei în Whitebridge. Iscoade ale Celui Întunecat în tot locul. Se răsuci, strângând pumnul.
— Ţi-am spus să ne laşi în pace!
Şi pumnul său îl izbi pe Paitr drept în nas. Iscoada Celui Întunecat se prăbuşi şi rămase acolo, pe podea, holbându-se la Rand. Din nas i se scurgea un firicel de sânge.
— N-o să scăpaţi, urlă el mânios. Oricât aţi fi de puternici, Marele Stăpân al Întunericului este mai puternic decât voi. Umbra o să vă-nghită!
Din fundul sălii se auzi un oftat şi zgomotul unei maturi care cădea pe podea. Bătrânul care făcea curat îi auzise, în cele din urmă. Rămăsese cu ochii holbaţi la Paitr. Pălise la faţă şi parcă voia să rostească ceva, dar nu se auzea niciun sunet. Paitr îi întoarse privirea pentru câteva clipe, apoi blestemă cu sălbăticie şi sări în picioare, năpustindu-se afară din han şi alergând pe stradă de parca era urmărit de o haita de lupi. Bătrânul îşi îndreptă atenţia către Rand şi Mat, părând la fel de speriat.
Rand îl conduse pe Mat afară din han şi din sat cât putu de repede, stând mereu cu urechea ciulită după strigăte şi semnale care nu răsunară nicăieri altundeva decât în mintea lui.
— Sânge şi cenuşă, mârâi Mat, tot timpul dăm peste ei. Tot timpul sunt la un pas în urma noastră. N-o să putem scăpa.
— Nu, nu-i aşa, stărui Rand. Dacă Ba’alzamon ar fi ştiut că suntem aici, crezi că l-ar fi lăsat pe individul ala singur? Ar mai fi trimis un al doilea Gode şi vreo douăzeci, treizeci de matahale. Ne vânează în continuare, dar n-o să ştie sigur unde ne aflăm decât după ce le spune Paitr, şi poate că el chiar îi singur. S-ar putea să trebuiască să se ducă tocmai în Patru Regi, cine ştie?
— Dar a spus…
— Nu-mi pasă.
Nu era sigur la cine se referea Mat, dar nici nu mai conta.
— Doar n-o să stăm să-i aşteptăm să vină.
În ziua aceea prinseră şase căruţe, care-i purtară fiecare câte o mică bucată de drum. Un fermier le povesti că un bătrân nebun, de la hanul din târgul Sheran, pretindea că acolo se ascundeau Iscoade ale Celui Întunecat. Fermierul de-abia putea vorbi, printre hohotele de râs; îşi tot ştergea lacrimile de pe obraz. În târgul Sheran! Era cea mai bună poveste pe care o auzise de când Ackley Farren se îmbătase şi-şi petrecuse o noapte pe acoperişul hanului.
Un alt bărbat, un fabricant de căruţe cu faţa rotundă şi cu tot felul de unelte care atârnau de o parte şi de alta a căruţei sale, în care mai transporta şi două roţi, le istorisi o altfel de poveste. Douăzeci de Iscoade ale Celui Întunecat se adunaseră în târgul Sheran. Bărbaţi cu trupuri strâmbe şi femei încă şi mai şi, toţi murdari şi în zdrenţe. Puteau să facă să ţi se taie picioarele şi să ţi se întoarcă stomacul pe dos numai dacă te priveau, iar când râdeau, hohotele lor îngrozitoare îţi răsunau în urechi vreme de mai multe ceasuri, iar capul te durea de parcă stătea să-ţi plesnească. Îi văzuse cu ochii lui, dar de la o distanţă îndeajuns de mare ca să nu fie în primejdie. Dacă Regina n-avea de gând să facă nimic, cineva trebuia să le ceară ajutor Copiilor Luminii. Trebuia să facă cineva ceva.
Când coborâră din căruţa lui, se simţiră de-a dreptul uşuraţi.
Pe când soarele se pregătea să apună în urma lor, pătrunseră într-un sătuc care semăna bine cu târgul Sheran. Drumul spre Caemlyn îl despărţea în două, dar pe ambele părţi se aflau şiruri de case mici, din cărămidă, cu acoperişuri de stuf. Pereţii erau acoperiţi cu iederă, deşi corzile erau aproape desfrunzite. Satul avea şi un han, nu mai mare ca Izvorul de Vin, cu o firmă atârnată afară, care se legăna scârţâind în bătaia vântului. Omul Reginei.
Lui Rand îi trecu prin cap că era ciudat că se gândise la Izvorul de Vin ca la o clădire mică. Îşi amintea de vremurile în care i se părea a fi una dintre cele mai mari clădiri din toată lumea. Una mai mare ar fi fost de-a dreptul un palat. Dar de acum mai văzuse şi el câte ceva şi, dintr-odată, îşi dădu seama că nimic nu avea să i se pară la fel, când avea să se întoarcă acasă. Dacă se mai întorcea vreodată.
Şovăi o clipă în faţa hanului, dar se gândi că, chiar dacă preţurile de la Omul Reginei nu erau la fel de mari precum cele din târgul Sheran, oricum nu-şi puteau permite nici o masă, nici o cameră pentru dormit.
Mat îi observă privirea, şi-şi pipai buzunarul în care ţinea mingile colorate ale lui Thom.
— Vad destul de bine, câtă vreme nu încerc cine ştie ce şmecherie.
Vederea i se îmbunătăţise destul de mult, deşi încă-şi mai ţinea eşarfa legată în jurul frunţii, iar peste zi, de câte ori ridicase capul spre cer, trebuise să mijească ochii. Cum Rand nu răspunse nimic, Mat continuă:
— Doar n-o să fie Iscoade ale Celui Întunecat în fiecare han, de aici şi până în Caemlyn. În plus, nu vreau să dorm sub tufişuri, dacă pot dormi în pat.