Cu toate acestea, nu făcu nici o mişcare ca să pătrundă în han, ci rămase să-l aştepte pe Rand. După o clipă, acesta încuviinţă. Se simţea frânt de oboseală, mai mult decât oricând. Numai gândul la o noapte petrecută sub cerul liber îl făcea să simtă dureri în oase. „Totul se adună. Prea mult am fugit şi prea mult m-am tot uitat peste umăr.”
— Nu pot fi peste tot, îngână şi el.
Încă de cum intră în sala mare, se întrebă dacă nu cumva făcuse o greşeală. Locul era curat, dar plin de lume. Toate mesele erau ocupate, iar câţiva bărbaţi se sprijineau de zid, pentru că nu mai aveau unde şedea. Judecând după mişcările repezite cu care fetele care serveau – şi chiar şi hangiul – se strecurau printre mese, cu priviri hăituite, era mai multă lume decât de obicei. Prea multă pentru un asemenea sătuc. Oamenii care nu erau de prin partea locului erau uşor de observat. Nu erau îmbrăcaţi altfel decât ceilalţi, dar nu se uitau decât la mâncarea şi băutura lor. Localnicii însă îi sorbeau pe străini din priviri.
În încăpere răsuna un murmur de voci, îndeajuns de puternic pentru ca hangiul să trebuiască să-i ducă în bucătărie, după ce Rand îi dăduse de înţeles că voiau să discute cu el. Dar şi acolo era aproape la fel de mult zgomot, căci bucătarul şi ajutoarele lui umblau de colo colo, zdrăngănind oalele.
Hangiul îşi şterse faţa cu o batistă mare.
— Presupun că aţi plecat şi voi în Caemlyn să-l vedeţi pe falsul Dragon, la un loc cu toţi proştii din Regat. La mine aicea sunt şase în cameră şi câte doi sau trei într-un pat, iar dacă nu vă convine, n-am cum să vă ajut.
Rand îşi ţinu discursul cu un gol în stomac. Printre atâţia oameni plecaţi la drum, oricine putea fi Iscoadă a Celui Întunecat, şi nu avea cum să-i deosebească de ceilalţi. Mat îşi demonstra talentele prin câteva jonglerii – dar numai cu trei mingi şi, chiar şi aşa, cu mare grijă –, iar Rand scoase la iveala fluierul lui Thom. După numai câteva măsuri din Bătrânul urs negru, hangiul încuviinţa nerăbdător.
— Da, bine, bine. Oricum am nevoie de ceva cu care să le abat idioţilor gândurile de la Logain ăla. Au fost deja trei încăierări, între cei care susţineau că el e cu adevărat Dragonul şi cei care ziceau că nu. Lăsaţi-vă lucrurile în colţ, iar eu mă duc să vă fac loc. Dacă mai am ce loc să vă fac. Proşti. Lumea-i plină de proşti care nu ştiu că nu-i bine să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala. De asta se întâmplă toate necazurile. Îşi tot bagă nasul.
Ştergându-şi din nou faţa, el plecă grabnic din bucătărie, mormăind pentru sine. Bucătarul şi ajutoarele lui nici nu-i băgară în seamă pe băieţi. Mat îşi tot potrivea eşarfa pe cap, trăgând-o mai sus, apoi clipind des din cauza luminii şi coborând-o iarăşi pe ochi. Rand se întrebă dacă putea vedea îndeajuns de bine pentru a încerca şi ceva mai complicat decât jongleriile cu trei mingi. Cât despre el…
Senzaţia de greaţă din stomac devenise din ce în ce mai puternică. Se aşeză pe un scăunaş mic, ţinându-şi capul în mâini. I se făcuse frig, de parcă nu era în bucătărie. Începu să tremure. Împrejur era plin de aburi, iar sobele şi cuptoarele trosneau de căldură, dar el tremura din ce în ce mai tare, clănţănind din dinţi. Îşi strânse pieptul cu braţele, dar asta nu-l ajută cu nimic. Se simţea de parcă i-ar fi îngheţat oasele.
Ca prin ceaţă, îşi dădu seama că Mat îl întreba ceva, îl scutura de umăr, iar cineva blestema şi ieşea în fugă din încăpere.
Apoi apăru şi hangiul, împreună cu bucătarul care se încrunta alături de el, iar Mat se certa vehement cu amândoi. Dar nu izbutea să înţeleagă ce-şi spuneau; cuvintele îi răsunau în urechi ca un ţiuit şi nu-şi putea aduna gândurile.
Brusc, Mat îi luă braţul şi-l ridică în picioare. Toate lucrurile lor – desagile de la şa, păturile, bocceaua lui Thom şi cutiile cu instrumente – atârnau de umerii lui Mat, împreună cu arcul. Hangiul îi privea, ştergându-se pe faţă, îngrijorat. Clătinându-se pe picioare şi sprijinindu-se de Mat, Rand îl lăsă să-l conducă spre uşa din spate.
— Îm m-mi p pare r r-rău, M-m mat, izbuti să îngaime; dinţii îi clănţăneau, fără să-i poată opri. C-c cred c că-i din cc cauza ploii. Încă o n n-noapte af fară n n-are ce r r-rău să nne f f-facă, aşa c c-cred.
Amurgul întunecase cerul, pe care se vedeau o mână de stele, răzleţite.
— Nici să nu te gândeşti, replică Mat, care încerca să pară vesel, deşi Rand îşi dădea seama cât era de îngrijorat. Hangiul era speriat ca nu cumva lumea să afle că era cineva bolnav printre ei. I-am spus că, dacă ne dă afară, te duc în sala mare. Hanul s-ar goli pe jumătate, în vreo zece minute. Oricât e de pornit împotriva proştilor de drumeţi, nu vrea aşa ceva.
— Atunci un nde?
— Aici, răspunse Mat, deschizând uşa grajdului cu un scârţâit puternic din balamale.
Înăuntru era mai întuneric decât afară, iar aerul mirosea a fân, a grâne şi a cai, şi se simţea un iz puternic de bălegar. Când Mat îl ajută să se întindă pe podeaua acoperită de paie, Rand se ghemui cu genunchii la piept, cu braţele încleştate de trup şi tremurând din cap până în picioare. I se părea că toată puterea i se consuma din cauza tremuratului. Îl auzi pe Mat împiedicându-se şi blestemând, apoi împiedicându-se din nou, cu un zăngănit de metal. Dintr-odată se făcu lumină şi-l văzu pe Mat ridicând o lampă veche şi ponosită.
Hanul fiind plin, la fel erau şi grajdurile. Fiecare despărţitură era ocupată de câte un cal – unii dintre aceştia îşi înălţau capetele, clipind des din cauza luminii. Mat cântări din priviri scara care ducea la platforma de sus, unde se aflau grămezile de fân, apoi îl privi pe Rand, ghemuit pe jos, şi clătină din cap.
— N-am cum să te duc acolo, murmură el. Agăţând, lampa într-un cui, se chinui să urce scara şi începu să arunce jos fânul, cu braţele. Coborând iute, îi făcu un pat în fundul grajdului, iar Rand se târî până acolo. Mat îl înveli cu amândouă mantiile, dar Rand le dădu jos aproape imediat.
— Cald, şoptise el. Pe undeva, îşi aducea aminte că-i fusese frig cu numai câteva clipe în urmă, dar în clipa aceea se simţea ca într-un cuptor. Se trase de guler, dându-şi capul pe spate. Cald.
Simţi mâna lui Mat, care-l pipăia pe frunte.
— Mă întorc imediat, îi şopti acesta şi dispăru!
Rămase acolo, zvârcolindu-se în fân; nu era sigur cât timp trecuse, până când Mat se întoarse cu o farfurie plină ochi într-o mână, o carafă în cealaltă şi două pocale albe pe care le ţinea cu degetele, atârnate de toarte.
— Aici nu-i Meştereasă, spuse el, lăsându-se în genunchi lângă Rand.
Umplu unul din pocale şi i-l duse la buze. Rand dădu apa pe gât ca şi cum nu mai băuse nimic de câteva zile întregi; şi tocmai aşa se simţea.
— Nici măcar nu ştiu ce-i aia Meştereasă. Au şi ei pe cineva căreia-i zice Maica Brune, dar e plecată pe undeva ca s-ajute la o naştere, şi nimeni nu ştie când se va-ntoarce. Am reuşit să găsesc ceva pâine, brânză şi cârnaţi. Bunul jupân Inlow e dispus să ne dea orice, câtă vreme nu ieşim să ne vadă oaspeţii. Uite, ia de-aici.
Rand îşi întoarse capul, refuzând mâncarea. Până şi vederea sau gândul la ea îi întorcea stomacul pe dos. După o vreme, Mat oftă şi se aşeză ca să mănânce măcar el. Rand îşi ţinu capul întors şi încercă să nu asculte.
Frisoanele îl cuprinseră din nou, apoi febra, apoi iar frisoanele şi din nou febra. Mat îl învelea când începea să tremure şi îi dădea de băut când se plângea de sete. Se făcea din ce în ce mai întuneric, iar contururile grajdurilor tremurau, în lumina slabă a lămpii. Umbrele luau diverse forme şi se mişcau după bunul lor plac. Apoi îl văzu pe Ba’alzamon care străbătea grajdul cu paşi mari, cu ochii arzători, cu câte un Myrddraal de fiecare parte. Chipurile acestora erau ascunse în faldurile glugilor negre.