Pipăindu-şi disperat mânerul sabiei, încercă să se ridice, ţipând:
— Mat! Mat, sunt aici! Pe Lumină, sunt aici!
Mat, sprijinit de zid, cu picioarele încrucişate, tresări speriat din somn.
— Ce? Iscoade ale Celui Întunecat? Unde?
Clătinându-se pe picioare, Rand îi făcu semne disperate într-o direcţie, apoi rămase cu gura căscată. Umbrele se mişcară, iar unul dintre cai lovi cu copita în somn. Altceva, nimic. Căzu îndărăt pe paie.
— Nu-i nimeni, în afară de noi, îl linişti Mat. Ia, dă-mi mie aia.
Se întinsese spre sabia lui Rand, dar el o strânse şi mai tare în mână.
— Nu, nu. Trebuie s-o ţin eu. E taică-meu, înţelegi? E tata!
Începu din nou să tremure, dar strângea sabia în mâini ca şi cum ar fi fost singura care-l ajuta să scape cu viaţă.
— T-tata!
Mat renunţă să mai încerce să-i ia arma şi-l înveli la loc cu mantiile. Pe timpul nopţii, pe când Mat dormea, apărură şi alţi vizitatori, despre care Rand nu ştia precis dacă erau într-adevăr acolo sau nu. Din când în când se uita la Mat, care dormea cu capul în piept, întrebându-se dacă i-ar fi putut observa şi el, dacă s-ar fi trezit.
Dintre umbre apăru Egwene, cu părul împletit într-o cosiţă lungă şi închisă la culoare, aşa cum fusese în Emond’s Field, cu chipul îndurerat şi posomorât.
— De ce ne-ai părăsit? întreba ea. Acum suntem morţi pentru că ne-ai părăsit.
Întins în fân, Rand clătina vlăguit din cap.
— Nu, Egwene. N-am vrut să vă părăsesc. Te rog.
— Am murit cu toţii, ofta ea cu tristeţe, iar moartea este regatul Celui Întunecat. Acum suntem în stăpânirea lui, pentru că ne-ai părăsit.
— Nu. N-am avut de ales, Egwene. Te rog, Egwene, nu pleca. Întoarce-te, Egwene!
Dar ea se întorsese printre umbre şi devenise asemenea lor.
Moiraine avea o expresie calmă, dar chipul ei era palid ca al unui cadavru. Mantia ei semăna cu un giulgiu, iar vocea îl şfichiuia ca un bici.
— Aşa-i, Rand al’Thor. Nu ai de ales. Trebuie să mergi în Tar Valon, sau Cel Întunecat te va lua în stăpânire. Vei rămâne pe vecie înlănţuit în umbre. Numai Aes Sedai te mai pot salva acum. Numai Aes Sedai.
Thom îi rânjea drăceşte. Hainele Menestrelului atârnau pe el, ca nişte zdrenţe pârlite, care-i aminteau de fulgerele izbucnite pe când el se lupta cu Pieritul, ca să le dea timp să fugă. Carnea era arsă şi înnegrită.
— Dacă ai încredere în Aes Sedai, băiete, o să-ţi doreşti să fi murit. Aminteşte-ţi că preţul pentru ajutorul oferit de Aes Sedai este întotdeauna mai mic decât poţi crede, dar mai mare decât îţi poţi imagina. Şi care Ajah te va găsi mai întâi, ia spune? Cea Roşie? Poate cea Neagră. Mai bine fugi, băiete. Fugi.
Privirea lui Lan era tare ca granitul, iar pe chipul său şiroia sângele.
— Ce ciudat, să vezi o sabie cu pecetea bâtlanului în mâinile unui păstor. Eşti demn de ea? Ar trebui să fii. De acum eşti singur. Nici în urma ta şi nici în faţă nu mai exista nimic de care să te agăţi, şi oricine poate fi Iscoadă a Celui Întunecat.
Rânjea ca un lup, iar din gură începuse să-i curgă sânge.
— Oricine.
Apăru şi Perrin, care-l învinovăţea şi-i cerea ajutor, şi jupâneasa al’Vere, care plângea după fata ei, şi Bayle Domon, care-l blestema pentru că-i adusese Pieriţii la bord, şi jupân Fitch, care-şi frângea mâinile din pricina hanului făcut cenuşă, şi Min, care ţipa, prinsă în ghearele unui troloc, oamenii pe care-i cunoştea şi oameni pe care-i întâlnise numai o dată. Dar cel mai rău dintre toţi fusese Tam. Acesta stătea lângă el, încruntându-se, clătinând din cap, fără să scoată un sunet.
— Trebuie să-mi spui, îl imploră Rand. Cine sunt? Te rog, spune-mi. Cine sunt? Cine sunt? strigă el.
— Uşurel, Rand.
O clipă i se păruse că Tam era cel care-i răspundea, dar apoi observă că acesta dispăruse. În locul lui se afla Mat, aplecat peste el, ducându-i la buze un pocal plin cu apă.
— Odihneşte-te. Eşti Rand al’Thor, asta eşti, şi ai mutra cea mai pocită şi ţeasta cea mai tare din Ţinutul celor Două Râuri. Hei, eşti plin de sudoare! Ţi-a trecut febra!
— Rand al’Thor? şopti el.
Mat încuviinţă, iar gestul său era atât de încurajator, încât Rand adormi fără să se atingă de apă.
Nu visase nimic – sau, cel puţin, nu-şi mai amintea –, dar dormise îndeajuns de uşor pentru a deschide ochii de câte ori Mat venea să vadă cum îi mai era. La un moment dat, se întreba dacă Mat apucase să doarmă vreun pic, dar adormi la rândul său înainte să meargă prea departe cu gândul.
Auzind balamalele uşii scârţâind, se trezi cu totul, dar o vreme nu făcu altceva decât să zacă în fân, dorindu-şi să adoarmă din nou. Dacă dormea, nu mai era conştient de trupul său. Muşchii îl dureau ca nişte zdrenţe sfâşiate şi nu mai avea deloc vlagă în trup. Se chinui să-şi înalţe capul şi reuşise numai din a doua încercare.
Mat şedea la locul său obişnuit, sprijinit de zid, atât de aproape încât îl putea atinge cu braţul. Bărbia îi căzuse pe pieptul care se ridica şi cobora, în ritmul uşor al somnului adânc. Eşarfa îi alunecase pe ochi.
Rand privi spre uşă.
Acolo se afla o femeie, care ţinea uşa deschisă cu o mână. La început, ea i se înfăţişă numai ca o siluetă întunecată, îmbrăcată cu o rochie, de-abia desluşită în lumina slabă a dimineţii, apoi păşi înăuntru, lăsând uşa să se închidă în urma ei. În lumina lămpii, o vedea ceva mai bine. Era cam de-o seamă cu Nynaeve, se gândi el, dar nu era de prin partea locului. Mătasea verde deschis a rochiei sale tremura la fiecare pas. Purta o mantie cenuşie şi moale şi avea părul prins într-o plasă de dantelă, ca spuma laptelui. Uitându-se gânditoare la el şi la Mat, îşi pipăia colierul greu de aur pe care-l avea la gât.
— Mat! strigă Rand, apoi şi mai tare: Mat!
Mat sforăia, şi mai că nu se prăbuşi pe podea, trezindu-se. Frecându-se la ochi, rămase cu privirea aţintită asupra femeii.
— Am venit să-mi caut calul, grăi ea, cu un gest vag în direcţia despărţiturilor, dar fără să-şi ia ochii de la ei. Eşti bolnav?
— E bine, răspunse înţepat Mat. A răcit puţin din cauza ploii, atâta tot.
— Poate c-ar trebui să văd cum îi e. Sunt destul de pricepută…
Rand se întrebă dacă era cumva Aes Sedai. Mai mult chiar decât veştmintele, comportamentul ei trufaş şi sigur pe sine şi felul în care-şi ţinea capul sus, de parcă se pregătea să dea o poruncă, nu se potriveau cu împrejurimile. „Iar dacă o fi Aes Sedai, din ce Ajah să fie?”
— Acum mi-e bine, îi răspunse el. Zău că nu-i nevoie.
Dar ea venise deja către el, străbătând grajdurile, ţinându-şi rochia cu mâinile şi păşind uşor, cu condurii ei cenuşii. Lăsându-se pe covorul de paie, îngenunche lângă el şi-i pipăi fruntea.
— N-ai febră, hotărî ea, cercetându-l încruntată. Era drăguţă, deşi avea trăsăturile foarte accentuate, dar pe chip nu i se vedea nici o urmă de bunătate. Pe de altă parte, nici rece nu părea. Aveai impresia, pur şi simplu, că era lipsită de orice sentiment.
— Totuşi, ai fost bolnav. Da. Da. Şi eşti în continuare slab, ca un pisoiaş de-abia născut. Cred că…
Îşi vârî mâna sub mantie şi, dintr-odată, lucrurile începură să se petreacă mult prea repede pentru ca Rand să poată face altceva decât să scoată un strigat înăbuşit.
Mâna femeii se ivi de sub mantie, într-o fulgerare de lumină; ceva sclipi, pe când ea se întindea către Mat, aplecându-se peste trupul lui Rand. Mat se culcă pe o parte, cu mişcări foarte iuţi, şi se auzi zgomotul scos de metalul care se înfigea în lemn. Totul ţinuse numai o clipă, apoi se lăsase tăcerea.