Mat şedea aproape culcat pe spate, cu o mână încleştată pe încheietura femeii, chiar dincolo de pumnalul pe care ea îl înfipsese în perete, în locul în care se aflase băiatul cu câteva clipe mai înainte, având în cealaltă mână arma luata din Shadar Logoth, proptită la gâtul ei.
Mişcând doar din ochi, ea încercă să privească pumnalul pe care-l ţinea Mat. Cu ochii mari, trase chinuit aer în piept şi dădu să se ferească, dar el îi ţinea în continuare tăişul lipit de piele. După acea primă mişcare, rămăsese nemişcată, ca o stană de piatră.
Umezindu-şi buzele cu limba, Rand privea ţintă tabloul care i se-nfăţişa. Chiar dacă n-ar fi fost aşa de slăbit, nu credea că s-ar fi putut mişca din loc. Apoi, ochii îi căzură pe pumnal şi gura i se uscă. Lemnul din jurul său se înnegrea, iar din locul pârjolit începură să se înalţe firicele de fum.
— Mat! Mat, pumnalul ei…
Mat aruncă o privire spre pumnal, apoi îndărăt la femeie, dar ea nu făcu nici o mişcare, ci rămase pe loc, umezindu-şi la rândul ei buzele, cu mişcări nervoase. Cu un gest repezit, Mat îi desprinse mâna de pe mâner şi o îmbrânci; ea căzu pe spate, îndepărtându-se de ei şi sprijinindu-se în mâini, la spate, fără să-şi ia ochii de la arma din mâna băiatului.
— Nu te mişca, o avertiză el. Dacă te mişti, am să mă folosesc de ăsta. Crede-mă, nu glumesc.
Ea încuviinţă din cap, cu ochii aţintiţi la pumnal.
— Rand, supravegheaz-o!
Rand nu era sigur ce ar fi trebuit să facă dacă ea ar fi încercat ceva – poate să ţipe; oricum nu putea fugi după ea, dacă încerca să scape. Numai că ea stătea pur şi simplu pe loc, fără să se clintească, în timp ce Mat scoase pumnalul ei din perete, cu o mişcare bruscă. Pata cea neagră nu se mai întinse, deşi tot mai scotea un firicel subţire de fum.
Mat căută cu privirea împrejur un loc în care să aşeze pumnalul, apoi îl împinse către Rand, care-l luă uşor, ca şi cum ar fi fost o viperă însufleţită. Părea simplu, deşi avea destul de multe podoabe, cu un mâner de fildeş deschis la culoare şi o lamă îngustă şi sclipitoare, lungă cam cât palma lui. Un simplu pumnal. Numai că el văzuse ce putea face. Mânerul nu era nici măcar călduţ, dar mâna începu să-i transpire. Nădăjduia să nu-l scape în fân.
Femeia nu se mişcă din poziţia în care căzuse, ci rămase cu ochii la Mat, care se întorcea încet spre ea. Îl privea de parcă se întreba ce avea de gând să facă, dar Rand îl observă pe prietenul său mijindu-şi brusc ochii şi încleştându-şi mâna pe mânerul pumnalului.
— Mat, nu!
— A încercat să mă omoare, Rand. Te-ar fi omorât şi pe tine. E Iscoada Celui Întunecat, răspunsese Mat, scuipând cuvintele.
— Dar noi nu suntem, stăruise Rand; femeia căscă gura, de parcă de-abia atunci îşi dădu seama ce avea de gând Mat. Noi nu suntem, Mat.
O clipă, Mat rămase împietrit în loc; lama pumnalului prindea şi reflecta lumina lămpii. Apoi încuviinţă.
— Mişcă-te acolo, îi porunci femeii, arătându-i cu pumnalul spre uşa încăperii în care erau ţinute şeile.
Ea se ridică încet, oprindu-se pentru a-şi curăţa rochia de paie. Până şi când o apucă în direcţia arătată de Mat, se mişca de parcă nu avea niciun motiv să se grăbească. Dar Rand observă că nu înceta să se uite cu teamă la pumnalul cu mâner de rubin din mâna lui Mat.
— Zău că ar trebui să nu vă mai zbateţi atâta, le aruncă ea. Până la urmă, aşa o să fie cel mai bine. O să vedeţi.
— Cel mai bine? rosti Mat cu subînţeles, frecându-şi pieptul, în locul în care ar fi pătruns pumnalul ei, dacă nu s-ar fi mişcat. Hai, treci acolo!
Ea îi dădu ascultare, ridicând nepăsător din umeri.
— O greşeală. După ce s-a întâmplat cu prostul ăla egoist de Gode, s-a iscat destulă tulburare. Ca să nu mai vorbim despre neghiobul care a stârnit panica din târgul Sheran, cine o mai fi fost şi el. Nimeni nu ştie precis ce s-a petrecut acolo sau cum s-a petrecut. Dar aşa e şi mai primejdios pentru voi, nu înţelegeţi? Dacă veniţi în faţa Marelui Stăpân de bunăvoie, veţi avea parte de mari onoruri, dar câtă vreme fugiţi, o să fiţi urmăriţi, şi atunci cine poate spune ce se va întâmpla?
Rand simţi un fior. „Dulăii mei sunt invidioşi. S-ar putea să nu-ţi fie prea bine cu ei.”
— Deci aveţi necazuri din pricina a doi băieţi de la ţară, replică Mat, râzând amar. Poate că voi, Iscoadele astea ale Celui Întunecat, nu sunteţi aşa de primejdioase cum am auzit până acuma.
Deschizându-i uşa de la încăperea în care se aflau şeile, se trase la o parte, ca s-o lase să treacă. Ea se opri chiar în prag, privindu-l peste umăr. Privirea ei era de gheaţă, iar glasul, încă şi mai rece.
— O să vezi tu cât suntem de periculoşi. Când ajunge Myrddraalul…
Ar mai fi vrut să spună ceva, dar Mat o întrerupse, trântind uşa şi zăvorând-o. Întorcându-se spre Rand, îl privi îngrijorat.
— Un Pierit, rosti el încordat, vârându-şi pumnalul la loc sub surtuc. Vine încoace, din câte zicea femeia asta. Cum îţi sunt picioarele?
— De dansat, nu pot, mormăi Rand, dar, dacă mă ajuţi să mă ridic, pot să merg. Sânge şi cenuşă, o să şi fug dacă trebuie, adăugă el, privind pumnalul pe care-l ţinea în mână şi cutremurându-se.
Adunând repede desagile, Mat îl trase în picioare. Rand se clătină şi trebui să se sprijine pe umărul prietenului său ca să nu cadă, dar încercă să se grăbească. Ţinea pumnalul femeii la mare distanţa de trup. Afară, găsi o găleată cu apă. Trecând pe lângă ea, aruncă pumnalul înăuntru. Lama se cufundă în apă cu un fâsâit, scoţând aburi. Cu o grimasă de durere încercă să iuţească pasul.
Cum afară se lumina, erau destul de mulţi oameni pe străzi, chiar dacă era devreme. Totuşi, fiecare îşi vedea de treaba lui, şi nimeni nu-i baga în seamă pe cei doi tineri care plecau din sat, mai ales că locul era plin de străini. Cu toate acestea, Rand se sili din toate puterile să meargă cu spatele drept. Cu fiecare pas se întreba dacă vreunul dintre cei care se grăbeau încoace şi încolo era Iscoadă a Celui Întunecat. „Oare vreunul dintre ei o aşteaptă pe femeia cu pumnalul? Sau pe Pierit?”
După ce se îndepărtaseră cam o mila de sat, puterile îl părăsiră. Acum mergea gâfâind, sprijinindu-se de Mat, iar în clipa următoare era la pământ. Mat îl ajutase să se târâie pe marginea drumului.
— Trebuie să mergem mai departe, îi spuse el, trecându-şi mâna prin păr şi lăsându-şi eşarfa pe ochi. Mai devreme sau mai târziu, cineva o s-o scoată de acolo şi o s-o pornească din nou pe urmele noastre.
— Ştiu, gâfâi Rand. Ştiu. Ajuta-mă.
Mat îi dăduse din nou mâna să se ridice, dar el rămase în loc, clătinându-se, ştiind că n-avea rost. Cum ar fi încercat să facă un pas, ar fi căzut din nou grămadă la pământ.
Sprijinindu-l, Mat aşteptă nerăbdător ca o căruţă, care se apropia dinspre sat, să ajungă lângă ei, apoi mormăi surprins, văzând-o încetinind şi oprindu-se chiar în dreptul lor. Un bărbat cu faţa trasă se uită în jos spre ei, de pe capră.
— S-a-ntâmplat ceva cu prietenul tău? întreba omul cu pipa în gură.
— E numai obosit, răspunse Mat.
Rand îşi dădea bine seama că nu putea păcăli pe nimeni, după cum se sprijinea de Mat. Se desprinse de el şi făcu un pas mai departe. Se clatină pe picioare, dar se sili să nu cadă.
— N-am dormit de două zile, explică el. Am mâncat ceva ce nu mi-a picat bine. Acum mi-am mai revenit, numai că n-am dormit.