Omul scosese o pală de fum pe la colţul gurii.
— Mergeţi în Caemlyn, aşa-i? La vârstă voastră, cred c-aş fi pornit şi eu să-l văd pe falsul Dragon.
— Da, încuviinţă Mat. Aşa-i. Mergem să-l vedem pe falsul Dragon.
— Ei, hai sus, atunci. Mătăluţă însă te urci în spate. Dacă-ţi vine iarăşi rău, mai bine să fii în paie, nu aicea sus, pe capră. Hyam Kinch mă cheamă.
34
Ultimul sat
Ajunseră în Carysford după lăsarea întunericului, mai târziu decât crezuse Rand, după cum le spusese jupân Kinch când coborâseră din căruţă. Se întrebă dacă nu cumva nu mai percepea timpul aşa cum trebuie. Trecuseră numai trei nopţi de la povestea din Patru Regi, cu Howal Gode, numai două de când Paitr îi surprinsese în târgul Sheran şi numai una, o singură zi, de când necunoscuta Iscoadă a Celui Întunecat încercase să-i omoare în grajdul de la Omul Reginei, dar până şi acest din urmă episod părea să se fi petrecut cu un an, ba chiar cu o viaţă în urmă.
Orice s-ar fi întâmplat cu timpul, Carysford era un sat destul de obişnuit, cel puţin aşa părea. Case de cărămidă, îngrijite, acoperite cu iederă, şi uliţe înguste, în afară de drumul spre Caemlyn, liniştite şi părând paşnice. „Dar dedesubt ce-o fi?” se întrebă el. Şi târgul Sheran avusese o înfăţişare liniştită, la fel ca şi satul în care femeia… Numele aceluia din urma nu-l aflase, şi nici nu voia să se gândească la el.
Lumina se revărsa pe ferestrele caselor în uliţele care erau aproape pustii. Asta îi era pe plac lui Rand. Furişându-se dintr-un colţ în altul, îi evită pe cei câţiva care erau afară. Mat nu se îndepărta de el, împietrind în loc atunci când trosnetul pietrişului îi anunţa că se apropia un localnic, apoi strecurându-se de la o umbră la alta, până ce silueta întunecată trecea de ei.
În acel loc, râul Cary nu avea mai mult de treizeci de paşi în lăţime, iar apa cea întunecată se mişca leneş, dar peste vad fusese, de multă vreme, construit un pod. Veacuri întregi de ploi şi vânturi erodaseră piatra, până ce aceasta ajunsese să nu mai pară clădită de mâna omului. Şi scândurile groase purtau pecetea atâtor ani în care trecuseră peste ele căruţe de toate felurile, încărcate cu mărfuri, săteni şi neguţători. Scândurile desprinse de la locurile lor se clătinau sub picioarele celor doi băieţi, scoţând un zgomot puternic, ca de tobă. O lungă bucată de vreme, până ce trecură de sat şi se pierdură printre câmpurile din partea cealaltă, Rand se tot aşteptase să audă un glas care să-i întrebe cine erau. Sau, şi mai rău, ştiind foarte bine cine erau…
Pe măsură ce mergeau mai departe, dădeau peste alte semne ale prezenţei oamenilor, din ce în ce mai multe. Peste tot se vedeau luminile de la ferme. Drumul şi ogoarele de dincolo de el erau mărginite de tufişuri cultivate şi de garduri de nuiele. Ogoarele erau peste tot; nu exista loc în care pădurea să se apropie de drum. Păreau să fie mereu lângă vreun sat, chiar şi când se aflau la mai multe ceasuri de mers de târgul cel mai apropiat. Locuri îngrijite şi paşnice. Nicăieri nu se vedea vreun semn că prin întuneric s-ar fi putut ascunde Iscoade ale Celui Întunecat sau făpturi şi mai rele decât acestea.
Fără veste, Mat se aşeză în mijlocul drumului. Acum că singura sursă de lumină rămăsese luna, el îşi ridicase eşarfa pe creştet.
— Doi paşi fac o lungime, mormăi el. O mie de lungimi fac o milă, patru mile fac o leghe… Nu mai fac nici zece paşi, dacă nu ştiu că la capătul drumului mă aşteaptă un loc de dormit. Şi n-ar strica nici ceva de mâncare. Nu cumva ai ascuns ceva prin buzunare? Poate vreun măr. Dacă-i pe-aşa, n-am să te ţin de rău. Măcar uită-te.
Rand se uită de-a lungul drumului, în ambele direcţii. În afară de ei, prin întuneric nu se mai mişca nimic. Trase cu ochiul la Mat, care-şi scosese una din încălţări şi-şi masa piciorul. De fapt, nici ei nu se mai mişcau. Şi pe el îl dureau picioarele. Se simţi străbătut de un fior, ca şi cum ar fi fost avertizat că nu-şi recăpătase puterile pe de-a-ntregul, aşa cum crezuse.
Pe un ogor aflat chiar în faţa lor se înălţau mai multe movile întunecate. Căpiţe de fin, destul de mici, din pricină că animalele trebuiseră hrănite pe timpul iernii.
Îl înghionti pe Mat cu vârful piciorului.
— Dormim acolo.
— Iar căpiţe… oftă Mat, dar se încălţă la loc şi se ridică.
Vântul se înteţea, iar noaptea devenea din ce în ce mai rece. Se căţărară peste scândurile netede din gard şi, în scurtă vreme, se afundară în fin. Prelata care apăra căpiţa de ploaie ţinea şi vântul la distanţă.
Rand se răsuci în scobitura în care se cuibărise până ce găsi o poziţie confortabilă. Fânul tot îl mai înţepa, prin haine, dar se obişnuise cu asta. Încercă să numere căpiţele în care dormise, de la plecarea din Whitebridge. Eroii din poveşti nu dormeau niciodată în fân sau pe sub tufişuri. Dar nu-i mai venea deloc uşor să pretindă că ar fi fost un astfel de erou, nici măcar pentru scurtă vreme. Oftând, îşi ridică gulerul, sperând ca fânul să nu-i intre pe sub veştminte.
— Rand? întreba încetişor Mat. Tu crezi că o să izbutim?
— Să ajungem în Tar Valon? E încă departe, dar…
— În Caemlyn. Crezi că o s-ajungem în Caemlyn?
Rand înălţă capul, dar în scobitura lor era întuneric; singurul lucru care-i spunea unde era Mat era glasul acestuia.
— Jupân Kinch a zis două zile. Poimâine, răspoimâine cel târziu, o să ajungem.
— Asta dacă nu ne aşteaptă pe drum vreo sută de Iscoade ale Celui Întunecat sau vreun Pierit sau doi, replică Mat; o vreme se lăsă tăcerea, apoi el continuă, părând speriat: Cred ca numai noi am rămas. Orice s-ar mai întâmpla, de acum suntem numai noi doi. Numai noi.
Rand clătină din cap; ştia că Mat nu-l putea observa, pe întuneric, dar oricum o făcea mai mult pentru sine.
— Culcă-te, Mat, şopti el, obosit. Dar şi el rămase multă vreme întins pe spate, înainte să adoarmă. „Numai noi.”
Îl trezi cântecul unui cocoş, iar el se ridică de îndată în lumina slabă de dinainte de revărsatul zorilor, scuturându-şi fânul de pe haine. În ciuda măsurilor pe care şi le luase, câteva i se strecuraseră pe sub guler şi i se aşezaseră pe omoplaţi, făcându-l să se scarpine. Îşi scoase surtucul şi cămaşa din pantaloni, ca să le poată ajunge. Tocmai când se afla în această poziţie, cu o mâna la ceafă şi cu alta răsucită la spate, zări mai multe siluete.
Soarele nu se ridicase încă de tot, dar deja pe drum se vedea un şir de oameni care mergeau spre Caemlyn, singuri sau câte doi, unii având în spate diverse boccele, alţii doar cu un toiag cu care să se ajute la mers, sau nici măcar atât. Cei mai mulţi erau băieţi tineri, dar ici şi colo mai era şi câte o fată sau vreo persoană mai în vârstă. Cu toţii păreau ponosiţi şi istoviţi, ca unii care veniseră de departe, pe jos. Unii mergeau cu capul plecat şi cu umerii căzuţi, deşi era atât de devreme; alţii însă îşi aţintiseră privirea pe ceva care se afla înaintea lor, ascuns vederii lui Rand, în direcţia din care se revărsau zorii.
Mat se rostogoli afară din căpiţă, scărpinându-se de mama focului. Se opri numai cât să-şi lege eşarfa pe frunte, nu atât de jos precum în zilele de dinainte.
— Crezi că azi am putea face rost de ceva de mâncare?
Stomacul lui Rand chiorăi, drept răspuns.
— Ne gândim la asta când ajungem pe drum, hotărî el. Aranjându-şi în grabă hainele, scoase din fân desagile pe care trebuia să le ducă.
Până să ajungă la gard, Mat îi observase şi el pe ceilalţi călători. Se încruntă, şi rămase nemişcat pe ogor, în timp ce Rand tocmai sărea gardul. Un tânăr, nu cu mult mai în vârstă decât ei, le aruncă o privire, în timp ce trecea pe lângă ei. Avea hainele pline de praf, la fel ca pătura pe care o ducea în spate, făcută sul.