— Încotro? strigă Mat.
— Păi, cum? Spre Caemlyn, să-l vad pe Dragon, strigă celălalt, drept răspuns, fără să se oprească; ridicând dintr-o sprânceană la vederea păturilor şi desagilor care le atârnau pe umeri, adăugă: La fel ca voi.
Şi plecă mai departe râzând; privirea sa scormonea deja depărtările, cu multă nerăbdare.
De mai multe ori în cursul zilei, Mat repetă întrebarea, iar singurii oameni care-i răspunseră altceva se dovediră a fi localnicii. Aceştia fie nu răspundeau deloc, fie scuipau pe jos şi se întorceau dezgustaţi pe călcâie. Şi tot îi mai urmăreau, cu mare grijă, privindu-i pe toţi călătorii în acelaşi fel, cu coada ochiului. Chipurile lor spuneau că străinii erau în stare de orice, dacă nu stăteai cu ochii pe ei.
Şi nu erau doar bănuitori cu străinii, ci păreau de-a dreptul deranjaţi de ei. Pe drum erau mulţi oameni, mergând destul de împrăştiaţi, astfel încât, după ce soarele se înălţase deasupra orizontului şi apăruseră primele căruţe de fermieri, acestea nu reuşeau să înainteze nici măcar în ritmul lent cu care o făceau de obicei. Niciunul dintre localnici nu era dispus să ia pasageri. Singurul răspuns la astfel de cereri era o strâmbătură amară, însoţită eventual de un blestem, din pricina faptului că întârziau de la diversele munci.
Căruţele cu coviltir ale neguţătorilor treceau pe lângă ei fără prea multe piedici, în timp ce călătorii le ameninţau cu pumnii, fie spre Caemlyn, fie în cealaltă direcţie. Foarte devreme, apăru primul alai care venea într-un trap iute, dinspre răsărit; soarele nici nu se ridicase bine la orizont. Pe dată, Rand ieşi de pe drum. Alaiul nu dădea semne că ar fi fost dispus să încetinească pentru nimic în lume, astfel că văzu şi alţi călători care-i urmau exemplul. Se trase cât putu mai aproape de margine, dar nu se opri.
Singurul avertisment pe care-l primi, pe când prima căruţă hurducăia pe lângă el, fu o umbră mişcându-se în aer. Pe dată, se întinse la pământ, în timp ce biciul căruţaşului şfichiuia aerul, în locul în care, cu câteva clipe mai înainte, fusese capul băiatului. De acolo, de jos, prinse privirea acestuia. Ochi neînduplecaţi, buzele strânse într-o strâmbătură aprigă. Nici nu-i păsa că l-ar fi putut răni sau i-ar fi putut scoate un ochi.
— Orbi-te-ar Lumina! striga Mat, în urma căruţei. Nu poţi să…
Dar un paznic călare îl lovi peste umăr cu mânerul suliţei, culcându-l la pământ peste Rand.
— Dă-te din drum, nespălatule, Iscoadă a Celui Întunecat ce eşti! mârâi acesta, fără să încetinească.
După acest episod, se ţinură la distanţă de căruţe. Erau destul de multe. De-abia ce se pierdea în depărtări scârţâitul roţilor uneia, că se şi auzea alta venind. Paznicii şi căruţaşii îi priveau, cu toţii, pe călătorii care se îndreptau spre Caemlyn ca pe nişte spurcăciuni pe două picioare.
Odată, Rand judecă greşit lungimea biciului unui căruţaş, numai cu câteva degete. Ducându-şi mâna la rana uşoară de deasupra sprâncenei, înghiţi în sec, ca să nu verse, la gândul că fusese atât de aproape să-i scoată ochiul. Căruţaşul îi rânji. Cu cealaltă mână, Rand îl prinse pe Mat, oprindu-l să-şi pună săgeata în arc.
— Lasă-l, spuse el, făcându-i semn cu capul spre paznicii care călăreau alături de căruţe; unii dintre ei râdeau, alţii se uitau urât la arcul din mâinile băiatului. Dacă avem noroc, scăpăm numai cu o bătaie. Dacă avem noroc…
Mat gemu nemulţumit, dar îl lăsă pe Rand să-l tragă din nou pe drum.
De două ori, escadroane compuse din Gărzile Reginei veniră la trap în josul drumului; panglicile din vârful lăncilor fluturau în vânt. Unii dintre fermieri strigau la ei, pretinzând să se ia măsuri împotriva călătorilor, iar Gărzile se opreau de fiecare dată pentru a-i asculta politicos. Aproape de amiază, Rand se opri şi el, ca să asculte o asemenea discuţie.
Chipul căpitanului Gărzilor era ascuns de un coif cu vizieră; în spatele acesteia, gura sa se vedea numai ca o dungă subţire.
— Dacă vreunul dintre ei fură ceva sau intră fără voie pe pământurile dumitale, mârâi el către fermierul ciolănos care stătea încruntat alături, am să-l duc pe sus în faţa unui magistrat. Însă cei care călătoresc pe Calea Mare a Reginei nu încalcă niciuna dintre Legile sale.
— Dar sunt peste tot, protestă fermierul. Nimeni nu ştie cine sunt, ce sunt. Şi toate zvonurile astea despre Dragon…
— Pe Lumină, omule! Aici sunt numai o mână de oameni. Gândeşte-te că în Caemlyn sunt peste tot, şi în fiecare zi se adună şi mai mulţi.
Căpitanul se încruntă şi mai tare, dând cu ochii de Rand şi de Mat, care stăteau pe drum, în apropierea lor. Le făcu semn să-şi continue drumul, cu mâna sa acoperită de o mănuşă de oţel.
— Hai, hai, la drum, sau vă popresc pentru că împiedicaţi lumea să treacă.
Nu le vorbea mai dur decât îi vorbise fermierului, dar tot îi făcu să se mişte şi-i urmări câtva timp din priviri. Rand îi simţea ochii, care-i sfredeleau ceafa. Bănuia că Gărzile nu prea aveau răbdare cu sătenii şi nici o milă pentru un hoţ înfometat. Se hotărî să-l oprească pe Mat, dacă-i mai propunea cumva să fure ouă.
Cu toate acestea, aglomeraţia de căruţe şi oameni de pe drum avea şi o parte bună, mai ales că erau atâţia tineri care se îndreptau spre Caemlyn. Dacă erau câteva Iscoade ale Celui Întunecat pe urmele lor, le-ar fi venit tot aşa de uşor să-i găsească precum ar fi căutat un ac în carul cu fân. Iar dacă Myrddraalul care venise peste ei în Noaptea Iernii nu ştiuse precis pe cine căuta, poate că nici tovarăşii lui de acum nu erau mai lămuriţi.
Stomacul îi chiorăia adesea, amintindu-i că nu mai aveau bani, oricum nu îndeajuns pentru o masă, la preţurile pe care oamenii le pretindeau atât de aproape de Caemlyn. La un moment dat, se trezi cu mâna pe cutia flautului, dar, dezmeticindu-se, şi-o potrivi în spate, cu un gest hotărât. Gode ştiuse tot ce era de ştiut despre flaut şi jonglerii. Era cu neputinţa să-şi dea seama cât de multe aflase Ba’alzamon de la acesta, înainte să-şi găsească sfârşitul – dacă, într-adevăr, ceea ce văzuse Rand fusese sfârşitul sau cât le împărtăşise celorlalte Iscoade.
Trecând pe lângă o fermă, se uită cu jind la ea. Văzu un bărbat care patrula pe lângă gard, cu doi câini care mârâiau şi smuceau de lanţurile cu care erau legaţi. Bărbatul părea să nu aştepte decât un prilej pentru a le da drumul. Nu toţi fermierii îşi scoseseră câinii la vedere, dar niciunul nu era dispus să le dea de lucru călătorilor.
Până la apusul soarelui, Rand şi Mat traversară încă două sate. Localnicii stăteau adunaţi în grupuri mici, vorbind între ei şi privindu-i pe călătorii care treceau prin apropiere, într-un ritm constant. Chipurile lor nu erau mai prietenoase decât cele ale fermierilor, ale căruţaşilor sau ale Gărzilor Reginei. Toţi străinii ăştia care mergeau să-l vadă pe falsul Dragon. Nişte proşti, care se băgau unde nu le fierbea oala. Poate că erau cu toţii slujitorii falsului Dragon. Poate chiar Iscoade ale Celui Întunecat. Şi cine ştie dacă nu cumva era acelaşi lucru?
La căderea serii, şirul de călători începu să se rărească, în cel de-al doilea sat. Puţinii care aveau bani dispărură în han, deşi părea că se iscase o mică dispută, pentru că hangiul nu era prea dornic să le dea drumul înăuntru. Alţii începură să caute tufişurile aflate mai la-ndemână sau ogoarele fără câini. Înainte de asfinţitul soarelui, numai ei doi mai rămăseseră pe drum. Mat începu să pomenească despre posibilitatea de a găsi o nouă căpiţă, dar Rand insistă să nu se oprească.