— Să mergem până ce nu mai vedem drumul, propuse el. Cu cât mergem mai mult fără să ne oprim, cu atât înaintăm mai mult. „Asta dacă mai e cineva pe urmele noastre. Şi de ce ar mai fi, acum, după ce-au aşteptat atât de mult şi ne-au dat atâta răgaz?”
Argumentul se dovedi îndeajuns de puternic pentru Mat. Aruncând priviri repezi peste umăr, el mări pasul. Rand trebui să se grăbească, pentru a nu rămâne în urmă.
Se făcu din ce în ce mai întuneric, şi numai lumina lunii mai străpungea uşor bezna. Elanul lui Mat se stinse, iar el începu din nou să se plângă. Rand simţea nişte noduri dureroase la glezne. Îşi spuse că fuseseră zile în care mersese şi mai mult, pe când trudea la fermă alături de Tam, dar, oricât şi ar fi repetat-o, nu se putea convinge. Scrâşnind din dinţi, se sili să uite de durere şi să nu se oprească.
Din pricină că Mat se plângea mereu, iar el se concentra asupra fiecărui pas făcut, nu observară luminile din satul aflat în faţa lor decât când aproape ajunseseră. Rand se opri, simţind dintr-odată o arsură care pornea de la tălpi şi i se urca până la coapse. I se păru că simte şi o bătătură, pe talpa piciorului drept. La vederea luminilor, Mat căzu în genunchi, scoţând un geamăt.
— Acum putem să ne oprim? gâfâi el. Sau vrei să găsim un han şi să atârnăm la intrare un semn pe care să-l vadă toate Iscoadele celui Întunecat? Sau vreun Pierit?
— Să trecem de sat, răspunse Rand, cu ochii la lumini. De la depărtare, cufundat în întuneric, satul semăna cu Emond’s Field. „Aici, oare ce ne aşteaptă?” Mai e o milă, doar atât.
— Doar atât? Nu mai fac niciun pas.
Pe Rand îl ardeau picioarele, dar se sili să mai înainteze puţin, încă puţin. Nu era deloc mai uşor, dar nu se opri, ci o luă încet. Înainte să fi apucat să facă zece paşi, îl auzi pe Mat, care se împleticea pe urmele lui, mormăind ceva pentru sine. Se simţi mulţumit ca nu putea auzi ce spunea prietenul lui.
Era îndeajuns de târziu pentru ca străzile să fie pustii, deşi cele mai multe case aveau cel puţin o fereastră luminată. Hanul aflat în mijlocul satului era plin de lumini, înconjurat de o strălucire aurie care alunga întunericul. Dinăuntru se auzeau muzică şi hohote de râs, înăbuşite de zidurile groase. Semnul de deasupra uşii scârţâia în bătaia vântului. La capătul apropiat al hanului, pe drumul spre Caemlyn, se aflau o căruţă şi un cal, împreună cu un bărbat care cerceta frâiele. La capătul îndepărtat stăteau în picioare alţi doi bărbaţi, aflaţi chiar la marginea porţiunii luminate.
Rand se opri în umbră, lângă o casă în care nu se vedea nici o lumină. Era prea obosit pentru a mai căuta prin împrejurimi o cale ocolită. Un minut de odihnă nu avea ce rău să-i facă. Doar un minut. Doar până plecau bărbaţii. Mat se sprijini de zid cu un oftat de mulţumire, lăsându-se pe spate, de parcă plănuia să adoarmă chiar acolo.
Era ceva în legătură cu cei doi bărbaţi care-l neliniştea pe Rand. Nu putea fi sigur, la început, dar apoi îşi dădu seama că şi cel cu căruţa era de aceeaşi părere. Ajungând la capătul curelei pe care o cerceta, el potrivi căpăstrul pe botul calului, apoi se întoarse şi luă totul de la început. În tot acest timp, nu-şi înălţă capul, ci rămase cu privirile aţintite asupra a ceea ce făcea, fără să se uite la cei doi. Era cu putinţă ca el să nu-şi fi dat seama, pur şi simplu, de prezenţa celorlalţi, deşi între ei nu erau nici cincizeci de picioare, numai că se mişca prea brusc şi, din când în când, se răsucea stângaci pe călcâie, ca nu cumva să se uite spre ei.
Unul dintre bărbaţii din umbră nu se distingea decât ca o siluetă întunecată, dar celălalt era ceva mai aproape de lumină, cu spatele spre Rand. Chiar şi aşa, era limpede că nu era prea mulţumit de discuţia pe care o purta. Îşi frângea mâinile şi stătea cu capul plecat, scuturându-l din când în când, ca şi cum ar fi aprobat ceea ce-i spunea cel de al doilea. Rand nu auzea nimic, dar rămase cu impresia că singurul care vorbea era cel din umbră, iar cel nervos nu făcea decât să asculte, să încuviinţeze şi să-şi frângă mâinile îngrijorat.
Până la urmă, cel învăluit în beznă se întoarse, iar celălalt înaintă până în bătaia luminii. În ciuda frigului, îşi ştergea faţa cu şorţul lung cu care era încins, ca şi cum ar fi fost scăldată în sudoare.
Simţind cum i se făcea părul măciucă, Rand privi silueta care păşea prin întuneric. Nu ştia de ce, dar, neliniştea care îl cuprinse părea să aibă legătură cu individul acela. Rand se simţea pradă unui vag presentiment, de parcă tocmai îşi dăduse seama că cineva se apropia pe furiş de el. Scuturând din cap, îşi frecă braţele, cu mişcări bruşte. „Doar nu te-ai prostit şi tu, ca Mat?”
În acea clipă, silueta trecu peste un petic luminat de sub o fereastră, iar Rand se înfioră. Firma hanului scârţâia în bătaia vântului, dar mantia cea neagră nici nu se mişca.
— Un Pierit, şopti el, iar Mat sări în picioare de parcă ar fi strigat în gura mare.
— Ce…?
Îi astupă gura cu mâna.
— Încet.
Silueta întunecată se pierdu în umbră. „Unde?”
— Cred că acum a plecat. Nădăjduiesc cel puţin.
Îşi dădu mâna la o parte, iar Mat nu scoase niciun zgomot, ci doar trase aer în piept, adânc şi răsunător. Bărbatul cel nervos ajunsese aproape de uşa hanului. Se opri şi-şi netezi şorţul, încercând în mod vizibil să se liniştească, înainte să intre.
— Ciudaţi prieteni mai ai, Raimun Holdwin, vorbi dintr-odată omul de lângă căruţă; era glasul unui bătrân, puternic însă. Vorbitorul se îndreptă de spate, clătinând din cap. Ciudaţi prieteni pentru un hangiu, după căderea nopţii.
Bărbatul cel nervos tresări auzind acestea şi privi în jur de parcă nu văzuse până atunci nici căruţa şi nici pe bătrân. Inspiră adânc şi îşi regăsi cumpătul, apoi întrebă scurt:
— Şi ce vrei să spui cu asta, Almen Bunt?
— Numai ce-am spus, Holdwin. Ciudaţi prieteni. Nu-i de prin partea locului, aşa-i? Mulţi ciudaţi au mai apărut în ultimele săptămâni. Tare mulţi.
— Ce să zici şi tu, răspunse Holdwin, ridicând dintr-o sprânceană în direcţia căruţei. Eu cunosc mulţi oameni, chiar şi unii din Caemlyn. Nu ca dumneata, care stai tot timpul închis în ferma aia a dumitale. Făcu o pauză, apoi continuă, ca şi cum simţea că mai are de dat lămuriri. Este din Patru Regi. Caută doi tâlhari. Băieţi tineri. I-au furat o sabie cu pecetea bâtlanului.
Lui Rand i se tăie răsuflarea, auzind de „Patru Regi”. Iar când hangiul pomeni de sabie, trase cu ochiul la Mat. Prietenul său se lipise de zid şi rămăsese cu ochii mari, aţintiţi în beznă, încât nici nu-i se mai vedeau pupilele. Rand şi-ar fi dorit să facă aidoma – Jumate-Omul putea fi oriunde –, numai că privirea i se întoarse către cei doi bărbaţi din faţa hanului.
— O sabie cu pecetea bâtlanului! exclamă Bunt. Nu mă mir c-o vrea înapoi.
Holdwin încuviinţă.
— Da, şi-i vrea şi pe ei. Prietenul meu e om bogat, e… neguţător, iar ei le-au făcut tot felul de necazuri celor aflaţi în slujba lui. Au răspândit tot soiul de poveşti şi i-au scos din fire pe toţi. Sunt Iscoade ale Celui Întunecat, şi ciraci de ai lui Logain pe deasupra.
— Şi Iscoade ale Celui Întunecat, şi tovarăşi de-ai falsului Dragon? Şi mai şi răspândesc poveşti? O groază de lucruri pentru doi tineri. Parcă aşa ai spus, că sunt tineri, nu?
În glasul lui Bunt se simţi deodată o undă de ironie, dar hangiul păru să n-o bage de seamă.
— Da. N-au nici douăzeci de ani. E şi o răsplată – o sută de coroane de aur – pentru amândoi. Dar sunt şmecheri, ăştia doi, continuă el după ce şovăi o clipă. Numai Lumina ştie ce soi de poveşti spun, încercând să-i stârnească pe oameni unii împotriva altora. Şi sunt şi periculoşi, deşi nu par. Stricaţi până-n măduva oaselor. Dacă ţi se pare că-i zăreşti pe undeva, mai bine stai deoparte. Doi băieţi, unul cu o sabie, amândoi foarte precauţi. Dacă sunt chiar ei… prietenul meu o să-i prindă, după ce-i dăm de ştire pe unde sunt.