— S-ar zice că ştii şi cum arată.
— O să ştiu când o să-i văd, spuse încrezător Holdwin. Numai să nu-ncerci să-i prinzi dumneata, de unul singur. Nu trebuie să păţească nimeni nimic. Numai vino să-mi spui dacă-i vezi. Prietenul meu se va… ocupa de ei. O sută de coroane pentru amândoi, dar numai dacă sunt împreună.
— O sută de coroane pentru amândoi, cugetă Bunt. Dar pentru sabia aia pe care o vrea atât de mult cât dă?
Brusc, Holdwin păru să-şi dea seama că bărbatul îşi bătea joc de el.
— Nici nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu dumneata, se răsti el. Văd că tot n-ai renunţat la planul ăla prostesc.
— Nu-i aşa prostesc, răspunse liniştit Bunt. S-ar putea să nu mai am prilejul să văd un fals Dragon, înainte să mor – facă Lumina să fie aşa! –, şi sunt prea bătrân ca să mai înghit praful de pe urma cine ştie cărui neguţător, de aici şi până în Caemlyn. Aşa, o să fiu singur pe drum, şi o să ajung în Caemlyn mâine dimineaţă.
— Singur? se miră hangiul, cu glas răutăcios. N-ai de unde să ştii ce se ascunde în întuneric, Almen Bunt. Singur pe drum, în beznă. Chiar dacă te aude cineva zbierând, şi tot n-o să-şi deschidă uşa ca să-ţi dea o mână de ajutor. Parcă n-ai ştii cum sunt vremurile, Bunt. Nici măcar vecinul tău cel mai apropiat n-ar face-o.
Nimic din toate acestea nu părea să-l tulbure pe bătrânul fermier, care răspunse la fel de liniştit ca mai înainte:
— Dacă Gărzile Reginei nu pot menţine siguranţa pe drum, nici măcar atât de aproape de Caemlyn, atunci niciunul dintre noi nu este în siguranţă, nici chiar în dormitor. Şi zic eu că un lucru ar putea face şi Gărzile, ca să nu mai fie primejdii pe drum – anume să-l pună în fiare pe amicul acela al dumitale care se furişează pe întuneric, de parcă îi e frică să nu-l vadă cumva cineva. N-o să-mi spui acuma că nu-i pus pe rele.
— Frică! exclamă Holdwin. Prost bătrân ce eşti, dac-ai şti… Dar se întrerupse brusc, clănţănind din dinţi, şi se scutură din tot trupul. Nici nu ştiu de ce-mi pierd vremea cu dumneata. Hai, valea! Nu mai sta acolo, să nu poată lumea să intre în hanul meu.
Şi, cu asta, uşa hanului se închise în urma lui, cu un zgomot răsunător. Mormăind ca pentru sine, Bunt apucă marginea căruţei şi puse piciorul pe roată, dând să se urce. Rand şovăi numai o clipă. Mat îl apucă de braţ tocmai când dădea să se apropie.
— Ai înnebunit, Rand? O să ne recunoască precis!
— Şi preferi să rămâi aici? Cu Pieritul prin preajmă? Unde crezi c-o să putem ajunge pe jos, înainte să ne prindă?
Încerca să nu se gândească la faptul că nici cu căruţa nu puteau ajunge prea departe, dacă-i găsea. Se smulse din strânsoarea lui Mat şi ieşi în drum. Îşi ţinu mantia cu grijă, pentru ca sabia să rămână ascunsă. Nu era nimic bătător la ochi – vântul sufla puternic şi era destul de frig.
— Am auzit fără să vreau că mergeţi în Caemlyn, spuse el.
Bunt tresări, smulgând un toiag din căruţă. Faţa sa trasă era plină de zbârcituri, rămăsese fără jumătate din măsele, dar mâinile sale noduroase ţineau toiagul cu multă siguranţă. După o vreme, îl lăsă jos şi se sprijini în el.
— Deci voi doi mergeţi în Caemlyn. Să-l vedeţi pe Dragon, nu?
Rand nu-şi dăduse seama că Mat îl urmase. El se ţinea cu câţiva paşi mai în spate totuşi, în întuneric, privind hanul şi pe bătrân cu aceiaşi ochi bănuitori cu care cerceta şi împrejurimile.
— Pe falsul Dragon, îl corectă apăsat Rand.
Bunt încuviinţă.
— Sigur, sigur.
Aruncă o privire piezişă spre han, apoi, brusc, îndesă la loc toiagul sub capra căruţei.
— Ei, dacă vreţi, atunci urcaţi. Am pierdut şi aşa destulă vreme.
Şi se căţără pe capră. Rand se urcă şi el, în spate, când fermierul tocmai trăgea de frâie. Mat veni în fugă, după ce căruţa se urni. Rand îl prinse de braţ şi-l trase sus.
Bunt mergea destul de iute, astfel că satul dispăru în scurtă vreme în urma lor. Rand stătea întins pe scândurile goale, încercând să nu i se facă rău din pricina legănării roţilor. Mat îşi înăbuşea căscaturile cu pumnul, privind bănuitor locurile prin care treceau. Ogoarele şi fermele erau cufundate în întuneric; când şi când, se vedeau luminile de pe la ferme. Acestea însă păreau îndepărtate, de parcă se luptau în zadar cu noaptea. Se auzi bocetul îndurerat al unei bufniţe, iar vântul gemu ca nişte suflete pierdute în Umbră.
„Ar putea fi oriunde în jurul nostru”, se gândi Rand.
Bunt părea să resimtă şi el apăsarea nopţii, căci, pe neaşteptate, începu să vorbească.
— Aţi mai fost vreodată în Caemlyn? întrebă el, chicotind. Cred că n-aţi apucat. Ei, aşteptaţi să-l vedeţi. Oraşul cel mai mare din lume. Oh, am auzit şi eu de Illian, de Ebou Dar de Tear şi de altele – se găseşte mereu câte un prost care să creadă că un lucru e mai mare şi mai bun, numai pentru că se află undeva, în depărtare dar, după capul meu, Caemlyn e cel mai măreţ care există pe lume. Mai măreţ nici nu poate fi. Nu, nu poate. Decât dacă Regina Morgase, scălda-o-ar Lumina, ar scăpa de vrăjitoarea aia din Tar Valon.
Rand stătea întins, cu capul aşezat pe paturile făcute sul şi pe bocceaua lui Thom, privind întunericul care plutea pe lângă ei, fără să ia seama la vorbele fermierului. Glasul acestuia ţinea bezna la distanţă şi făcea să nu se mai audă bocetul vântului. Deodată însă, se răsuci şi se uita la spinarea întunecată a celui de pe capră.
— Aes Sedai, vreţi să spuneţi?
— Păi, ce altceva? Stă acolo în palat ca un păianjen. Eu unul îi sunt credincios Reginei – întrebaţi pe cine vreţi voi dar tot spun că nu-i bine. Nu sunt dintre cei care zic că Elaida are prea multă înrâurire asupra Reginei. Nu, nu. Cât despre proştii care pretind că Elaida e de fapt regină în toate privinţele, în afara titlului… uite ce părere am despre ei, sfârşi el, scuipând în întuneric. Morgase nu-i o marionetă, ca să danseze cum îi cântă cine ştie ce vrăjitoare din Tar Valon.
Altă Aes Sedai. Dacă… de fapt, nu dacă, ci când Moiraine ajungea în Caemlyn, putea foarte bine să se ducă s-o caute pe una din suratele sale. Dacă se întâmpla ceva rău, aceasta Elaida i-ar fi putut ajuta să ajungă în Tar Valon. Se uită la Mat, iar acesta, ca şi cum l-ar fi auzit, clătină din cap. Deşi nu-i putea vedea chipul, ştia că trebuie să fi avut aceeaşi expresie de refuz.
Bunt îşi continuă vorba, plesnind din bici de câte ori calul încetinea, dar în rest odihnindu-şi mâinile în poală.
— Sunt credincios Reginei, după cum am spus, dar până şi proştii spun vorbe înţelepte, din când în când. Până şi porcul orb mai găseşte o ghindă câteodată. Trebuie să se petreacă nişte schimbări. Vremea asta, recoltele care nu se mai fac, vacile rămase fără lapte, viţeii şi mieii care se nasc morţi sau cu două capete. Ticăloşii de corbi nici nu mai aşteaptă să-i vadă murind. Oamenii sunt speriaţi. Vor să dea vina pe cineva. Colţul Dragonului apare pe uşile lor. Făpturi care se furişează prin întuneric. Hambarele ard. Mai sunt şi unii ca amicul ala al lui Holdwin, de sperie lumea. Regina trebuie să facă ceva, înainte să fie prea târziu. Înţelegeţi şi voi, nu?
Rand scoase un sunet nedesluşit, gândindu-se că fuseseră încă şi mai norocoşi decât crezuse prima dată, găsindu-l pe bătrânul acesta cu căruţa lui. Dacă aşteptau zorii, era cu putinţă să nu fi ajuns mai departe de acel ultim sat. Făpturi care se furişează prin noapte. Se ridică să privească peste marginea căruţei, în întuneric. I se păru că vede umbre şi siluete care se zvârcoleau, şi se lăsă la loc, înainte ca închipuirea sa să-l convingă că era cine ştie ce pe acolo.