Bunt luă totul drept o încuviinţare.
— Aşa. Sunt credincios Reginei şi am să mă împotrivesc celor care vor să-i facă rău, dar am dreptate. Ia gândiţi-vă la Domniţa Elayne şi la Prinţul Gawyn. Acuma, e cu putinţă să nu li se-ntâmple nimic rău, ba chiar să fie bine. Sigur, ştiu că totdeauna s-a făcut aşa în Andor. Domniţa Moştenitoare să fie trimisă în Tar Valon ca să înveţe de la Aes Sedai, iar fiul cel mai mare să plece să înveţe de la Străjeri. Cred în tradiţii, zău că da, dar ia uitaţi-vă cu ce ne-am ales ultima dată. Luc a murit în ţinuturile atinse de Mană, înainte să fie măcar uns drept Dintâi Prinţ al Sabiei, iar Tigraine a dispărut – a fugit sau a murit – când a venit vremea să urce pe tron. Povestea asta încă ne mai tulbură. Sunt unii care spun că e încă în viaţa, ştiţi, şi că Morgase nu e Regină de drept. Nişte neghiobi de cea mai joasă speţă. Îmi amintesc ce s-a-ntâmplat. Îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri. Nu mai era nici o Domniţă-moştenitoare care să urce pe tron când a murit bătrâna Regina, şi fiecare Casă din Andor complota şi se lupta pentru acel drept. Şi Taringail Damodred. Nici n-ai fi zis că-şi pierduse soţia… nu se gândea decât la Casa care va câştiga lupta, ca să se poată însura din nou şi să ajungă totuşi Prinţ Consort. Ei, a făcut-o şi p-asta, deşi nu ştiu de ce l-a ales Morgase pe… of, da’ niciun bărbat nu cunoaşte gândurile femeilor, iar o regină este de două ori femeie, măritată şi cu bărbatu-său, şi cu regatul. A obţinut ce-a vrut, până la urmă, chiar dacă nu cum a vrut. Aşadar, până ca el să piară, şi Cairhien a fost implicat în toate comploturile, şi ştiţi cum s-a sfârşit asta. Copacul a fost tăiat, iar Aielii, cu văluri negre pe faţă, au trecut Zidul Dragonului. Mă rog, după ce i-a făcut pe Elayne şi pe Gawyn, a avut bunul simţ să se lase omorât, şi aşa s-a isprăvit cu asta, cred. Dar de ce să-i trimită în Tar Valon? Ar cam fi timpul ca oamenii să nu se mai gândească la Aes Sedai, de câte ori le vine în minte tronul din Andor. Dacă trebuie să plece undeva la învăţătură, ce să zic, şi-n Illian sunt biblioteci la fel de bune ca în Tar Valon, iar cei de acolo ar putea s-o-nveţe pe Domniţa Elayne la fel de multe lucruri despre domnie şi despre intrigi ca şi vrăjitoarele. Nimeni nu ştie mai multe despre intrigi decât locuitorii din Illian. Iar dacă oamenii din Gardă nu-l pot învăţa pe Seniorul Gawyn îndeajuns de multe lucruri despre meşteşugul armelor, ce să zic, şi în Illian sunt soldaţi. Şi în Shienar, şi în Tear, că veni vorba. Eu îi sunt credincios Reginei, dar aş zice să cam terminăm odată toată povestea asta cu Tar Valon. Trei mii de ani înseamnă destul. Ba chiar prea mult. Regina Morgase poate să ne conducă şi să pună lucrurile la punct şi fără ajutor din Turnul Alb. Vă spun, femeia asta te face să fii mândru să îngenunchezi în faţa ei şi să-i ceri binecuvântarea. Păi, odată…
Rand se lupta cu somnul după care tânjea tot trupul său, dar scârţâitul ritmic şi legănatul căruţei îl făcură, în cele din urmă, să adoarmă, în timp ce Bunt încă mai vorbea, cu glasul său tărăgănat. Îl visă pe Tam. La început se aflau la masa cea mare de stejar de la fermă, bând ceai în timp ce Tam îi povestea despre Prinţi Consorţi, Domniţe Moştenitoare, despre Zidul Dragonului şi Aielii cu văluri negre. Sabia cu pecetea bâtlanului zăcea pe masă între ei, dar niciunul n-o privea. Brusc, se trezi în Pădurea de la Apus, trăgând după el targa improvizată, prin noaptea luminată de lună. Când privi peste umăr, văzu că pe targă nu era taică-său, ci Thom, care şedea picior peste picior şi jongla cu mingile, luminat de razele lunii.
— Regina e măritată cu regatul, spuse Thom, în timp ce mingile colorate dănţuiau în cerc, dar Dragonul… Dragonul e una cu lumea, iar lumea e una cu Dragonul.
Ceva mai în spate, Rand zări un Pierit, cu mantia sa nebătută de vânt, pe calul care se strecura în tăcere, ca un spectru, printre copaci. De şaua Myrddraalului atârnau două capete retezate, din care picura sângele care se scurgea în râuri întunecate pe spinarea armăsarului negru ca smoala. Erau Lan şi Moiraine, cu feţele schimonosite de durere. În timp ce călărea, Pieritul trăgea după sine mai multe laţuri, fiecare legat de încheieturile celor care fugeau în spatele lui, pe urmele copitelor tăcute ale calului, cu feţele albe de disperare. Mat şi Perrin. Şi Egwene.
— Nu ea! strigă Rand. Pârjoli-te-ar Lumina, pe mine mă vrei, nu pe ea!
Jumate-Omul făcu un gest, iar în jurul lui Egwene izbucniră flăcări care-i preschimbară tot trupul în cenuşă; oasele i se înnegriră şi se făcură praf.
— Dragonul e una cu lumea, rosti Thom, jonglând în continuare, nepăsător, iar lumea este una cu Dragonul.
Rand ţipă… şi deschise ochii.
Căruţa înainta scârţâind pe drumul spre Caemlyn, înconjurată de întuneric şi de mirosul dulce al fânului de mult dispărut; se simţea şi un uşor miros de cal. Pe pieptul lui se odihnea o siluetă mai întunecata ca noaptea, iar în ochii lui se pironiseră alţi ochi, mai negri ca moartea.
— Eşti al meu, şopti corbul, iar pliscul cel ascuţit i se înfipse în ochi. Rand ţipă, simţind cum pasărea îi scotea ochiul din orbită. Cu un urlet ascuţit, el se ridică, ducându-şi ambele mâini la faţă.
Căruţa era scăldata în lumina zorilor. Uimit, îşi privi palmele. Nu era nici o urma de sânge. Nu simţea durere. Restul visului îi pierea deja din minte, dar ultima parte… Cu mişcări gingaşe, îşi pipăi faţa şi se cutremură.
— Măcar… căscă Mat, de-i trosniră fălcile, măcar ai apucat să dormi.
În ochii lui tulburi nu se citea prea multă compasiune. Stătea ghemuit sub mantie, cu capul pe păturile făcute sul.
— Toată noaptea a vorbit, fir-ar să fie.
— Te-ai trezit de-a binelea? întrebă Bunt de pe capră. Ce m-ai mai speriat, când ai ţipat aşa. Ei, am ajuns, mai spuse, fluturându-şi braţul în faţa lor într-un gest grandios. Caemlyn, cel mai măreţ oraş din lume.
35
Caemlyn
Rand se răsuci, pentru a ajunge în spatele bărbatului de pe capră, ridicându-se în genunchi. Nu se mai putu abţine şi izbucni într-un hohot de râs uşurat.
— Am ajuns, Mat! Ţi-am zis că o să…
Dar cuvintele i se opriră în gât, când dădu cu ochii de Caemlyn. După trecerea prin Baerlon şi, încă şi mai mult, după ruinele din Shadar Logoth, crezuse că ştia cum arăta un mare oraş, dar acesta… îi întrecea toate aşteptările.
În afara măreţelor ziduri, clădirile se înghesuiau laolaltă, ca şi cum toate oraşele prin care trecuseră fuseseră mutate de la locurile lor şi aduse aici, strânse unul într-altul. Caturile de sus ale hanurilor se înălţau deasupra acoperişurilor de ţigla ale caselor, iar depozitele pitice, largi şi fără ferestre se iţeau de peste tot. Clădiri de cărămidă roşie, de piatră cenuşie sau văruite în alb, amestecate unele printre altele, se răspândeau în depărtări, cât vedeai cu ochii. Baerlon ar fi putut dispărea fără urmă pe acolo, iar Whitebridge putea fi înghiţit de douăzeci de ori, fără nici o greutate.
Cât despre ziduri… înălţimile netede, de cincizeci de picioare, din piatră cenuşie, vârstate cu argintiu şi alb, se întindeau într-un cerc imens, rotunjindu-se spre miazănoapte şi miazăzi, făcându-l pe Rand să se întrebe cât de departe ajungeau. Pe toată lungimea lor se înălţau turnuri rotunde, cu mult mai mari decât zidul în sine. În vârful fiecărui turn fâlfâiau steaguri roşu cu alb. De dincolo de zid se zăreau şi alte turnuri zvelte, mai înalte chiar decât cele de pe ziduri, şi cupole care sclipeau în soare, albe şi aurii. Miile de poveşti pe care le auzise îl făcuseră să-şi imagineze felurite oraşe, măreţele reşedinţe ale regilor şi ale reginelor, ale tronurilor, ale puterilor şi ale legendelor, iar Caemlyn se potrivea perfect cu toate acele imagini.