Căruţa scârţâia, îndreptându-se înspre oraş, pe drumul cel lat, către porţile încadrate de turnuri. Pe porţi tocmai ieşea alaiul de căruţe al unui neguţător, pe sub o arcadă rotundă, tăiată în piatră, pe unde ar fi putut pătrunde şi un uriaş, sau zece uriaşi unul lângă altul. Pieţe neîngrădite se înşirau de-a lungul drumului, pe ambele părţi; acoperişurile de ţiglă ale tarabelor sclipeau în roşu şi violet, având între ele despărţituri şi felurite lăcaşuri pentru animale. Viţeii mugeau mai subţire, vitele, mai gros, gâştele gâgâiau, găinile cotcodăceau, caprele şi oile behăiau, iar oamenii se tocmeau, ţipând din toţi rărunchii. Prin porţile oraşului, un val de zgomot se revărsa spre ei.
— Ce v-am spus? zise Bunt, trebuind să ridice glasul ca să poată fi auzit. Cel mai măreţ oraş din lume. Ştiaţi c-a fost construit de Ogieri? Cel puţin Oraşul Interior şi Palatul. Aşa-i de vechi acest Caemlyn al nostru, unde buna Regina Morgase, scălda-o-ar Lumina, face legea şi menţine pacea în Andor. Cel mai măreţ oraş din lume.
Rand era dispus s-o creadă. Rămăsese cu gura deschisă, şi ar fi vrut să-şi astupe urechile cu palmele, pentru a se feri de zgomot. Drumul era plin de oameni, înghesuindu-se precum cei din Emond’s Field pe Pajişte, la Bel Tine. Îşi aminti cum se gândise că erau mult prea mulţi oameni în Baerlon, şi aproape că-i veni să râdă. Se uită la Mat şi rânji. Prietenul lui chiar îşi astupase urechile cu palmele şi lăsase umerii în jos, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă capul cu totul.
— Cum să ne ascundem aici? întreba el cu glas tare, văzând că Rand îl privea. Cum să ne dăm seama în cine putem avea încredere, când sunt atât de mulţi oameni? Atât de mulţi, lua-i-ar naiba! Pe Lumină, şi ce zgomot!
Înainte să răspundă, Rand îl privi pe Bunt. Fermierul era cufundat încă în contemplarea oraşului; cu toată harmalaia din jur, oricum era cu putinţă să nu fi auzit nimic. Cu toate acestea, când îi răspunse lui Mat, îşi apropie buzele de urechea lui.
— Cum crezi că o să ne găsească, printre atâţia oameni? Nu-ţi dai seama, cap pătrat ce eşti? Suntem în siguranţă, dacă înveţi şi tu să-ţi pui lacăt la gura aia blestemată.
Ridică un braţ şi îi arătă celuilalt împrejurimile, pieţele şi zidurile oraşului la care încă nu ajunseseră.
— Ia uită-te, Mat! Aici se poate întâmpla orice! Orice! S-ar putea chiar s-o găsim pe Moiraine aşteptându-ne, şi pe Egwene, şi pe toţi ceilalţi.
— Dacă sunt în viaţă. Eu zic că au murit şi ei, ca şi Menestrelul.
Rânjetul dispăru de pe faţa lui Rand, iar el se întoarse să privească porţile apropiindu-se. Într-un oraş cum era Caemlyn se putea întâmpla orice. Se agăţa cu încăpăţânare de acel gând.
Calul nu se putea mişca mai repede, oricât ar fi tras Bunt de frâie; cu cât se apropiau mai mult de porţi, cu atât mulţimea devenea mai deasă. Oamenii se înghesuiau umăr la umăr, împiedicând şi căruţele care dădeau să intre. Rand observă cu bucurie că mulţi erau tineri plini de praf, mergând pe jos şi fără prea multe desagi. Dar, orice vârstă ar fi avut, mulţi dintre călătorii care se înghesuiau spre porţi aveau o înfăţişare ponosită, căruţe hodorogite şi cai obosiţi, veştminte mototolite din pricina atâtor nopţi în care dormiseră pe unde apucau, mersul ostenit şi ochii tulburi. Dar, tulburi sau nu, ochii lor erau aţintiţi asupra porţilor, ca şi cum, odată ajunşi înăuntru, ar fi scăpat de toată oboseala.
La poartă se aflau şase dintre Gărzile Reginei, ale căror tunici curate roşu cu alb şi cămăşi sclipitoare de zale se deosebeau puternic de veştmintele celor mai mulţi dintre oamenii care se revărsau pe sub arcada de piatră. Cu trupul foarte rigid şi capul sus, ei îi priveau pe călători cu neîncredere şi dispreţ. Era limpede că ar fi preferat să-i împiedice să intre pe cei mai mulţi dintre ei. Cu toate acestea, nu făceau probleme nimănui, ci încercau doar să menţină drumul liber pentru căruţele care ieşeau şi se răsteau la cei care împingeau prea tare.
— Mergeţi în şir. Nu împingeţi! Nu împingeţi, orbi-v-ar Lumina! E loc pentru toţi, cu puţin noroc. Mergeţi în şir.
Când îi veni rândul, căruţa lui Bunt trecu şi ea de porţi, încet, încet, şi pătrunse în Caemlyn. Oraşul era clădit pe nişte dealuri joase, ca nişte trepte care urcau spre centru. Locul respectiv era înconjurat de alte ziduri, sclipitor de albe, care se întindeau peste dealuri. Înăuntru se vedeau alte turnuri şi cupole, albe, aurii şi violete, care, înălţate cum erau pe culmile dealurilor, păreau să domine restul oraşului. Rand se gândi că acela trebuia să fie Oraşul Interior, despre care vorbise Bunt.
Şi drumul se preschimbase, de îndată ce ajunsese în oraş, devenind un bulevard lat, despărţit la mijloc de fâşii întinse cu iarbă şi copaci. Iarba era brună la culoare, iar copacii desfrunziţi, dar oamenii se mişcau în grabă pe lângă ele, ca şi cum n-ar fi văzut nimic neobişnuit, râzând, vorbind, certându-se, comportându-se ca de obicei. Ca şi cum n-ar fi ştiut că primăvara nu venise încă şi era cu putinţă să nu vină deloc. Fie nu-şi dădeau seama, fie nu voiau, fie nu puteau s-o facă, îşi zise Rand. Privirile lor se îndepărtau de crengile desfrunzite, iar ei păşeau pe iarba uscată fără să privească în jos măcar o dată. Dacă nu vedeau, puteau uita; ceea ce nu vedeau nu se află, de fapt, acolo.
Rămas cu gura căscată la priveliştea din faţa lui, Rand tresări surprins când căruţa o apucă pe o stradă laterală, mai îngustă decât bulevardul, dar tot de două ori mai lată decât orice uliţă din Emond’s Field. Bunt trase de hăţuri, opri căruţa şi se întoarse să-i privească şovăielnic. În locul acela erau mai puţin călători; lumea ocolea căruţa fără prea mare greutate.
— Lucrul ăla pe care-l ascunzi sub mantie este chiar ce-a spus Holdwin?
Rand tocmai se pregătea să-şi ia desagile în spinare. Nici măcar nu tresări.
— Ce vreţi să spuneţi?
Reuşi să vorbească fără să-i tremure vocea. Stomacul i se strânsese, dar vocea îi era liniştită. Mat îşi înăbuşi un căscat cu mâna, dar pe cealaltă şi-o strecură pe sub surtuc – înşfăcând pumnalul din Shadar Logoth, aşa cum Rand ştia foarte bine –, iar în ochi îi apăru o expresie dură, ca de fiară încolţită, pe sub eşarfa care-i înconjura fruntea. Bunt se feri să-l privească, parcă ştiind că în mâna ascunsă se afla o armă.
— Ce să vreau? Nimic, pare-mi-se. Ia ascultaţi, de vreme ce aţi auzit că mergeam la Caemlyn, înseamnă că aţi stat acolo destul timp ca s-auziţi şi restul. Dacă voiam răsplata, găseam eu o scuză să intru la Gâsca şi Coroana şi să vorbesc cu Holdwin. Numai că omul ăla nu prea îmi place, şi nici tovarăşul lui, câtuşi de puţin. S-ar zice că voia să pună mâna pe voi doi mai mult decât… orice altceva.
— Nu ştiu ce vrea, îi răspunse Rand. Nu l-am mai văzut niciodată.
Putea să fie chiar adevărat; el, unul, nu putea deosebi un Pierit de altul.
— Mda. Ei, cum v-am spus, eu nu ştiu nimic şi pare-mi-se că nici nu vreau să ştiu. Necazuri sunt îndeajuns pentru toţi, nu face să mai caut şi eu altele cu lumânarea.
Mat îşi adună lucrurile cu mişcări ceva mai încete, aşa că Rand era deja în stradă înainte ca prietenul lui să fi apucat să coboare. Rand îl aşteptă nerăbdător. Mat se îndepărtă de căruţă cu mişcări bruşte, ţinându-şi strâns la piept arcul, tolba şi păturile şi mormăind ceva cu glas scăzut. Sub ochi avea cearcăne mari şi negre.