Stomacul lui Rand chiorăi, iar el făcu o strâmbătură. Foamea şi nodul amar pe care-l simţea în burtă îl făceau să se teamă că era pe punctul să verse. Acum, Mat era cel care-l privea nerăbdător. „Încotro să mergem? Ce să facem acum?”
Bunt se aplecă peste marginea căruţei şi-i făcu semn. Se apropie, sperând să primească nişte sfaturi despre Caemlyn.
— Eu, unul, aş ascunde… lucrul ăla, începu bătrânul fermier, apoi se întrerupse şi privi bănuitor în jur; oamenii ocoleau căruţa pe ambele părţi, dar în afară de câteva blesteme aruncate din fugă, pentru că blocau drumul, nimeni nu le acorda nici o atenţie. Nu-l mai purta cu tine, continuă Bunt, ascunde-l, vinde-l. Dă-l de pomană. Eu asta zic. Un lucru ca ăsta o să sară în ochi, şi pare-mi-se că nu vreţi asta.
Apoi, brusc, el se ridică pe capră, îşi îmboldi calul şi o porni încet în josul străzii aglomerate, fără altă vorbă şi fără să privească înapoi. O căruţă cu coviltir, plină cu butoaie, hodorogi spre ei. Rand sări la o parte din cale, se împiedică, iar când ridică iarăşi ochii, Bunt şi căruţa lui se pierduseră deja din vedere.
— Şi acum ce facem? întrebă Mat, umezindu-şi buzele cu limba şi privind cu ochii mari la oamenii care se înghesuiau pe lângă ei şi la clădirile înalte, unele chiar cu şase caturi, care dominau strada. În Caemlyn am ajuns, dar acum ce facem?
Nu-şi mai ţinea palmele la urechi, dar mâinile îi tremurau, de parcă ar fi vrut să le ducă la loc. Peste oraş plutea un ecou surd, murmurul încet şi constant al sutelor de prăvălii deschise, al miilor de oameni care vorbeau. Lui Rand i se părea că intrase într-un stup uriaş, în care răsuna fără încetare bâzâitul albinelor.
— Chiar dacă sunt şi ceilalţi aici, Rand, cum o să facem să-i găsim?
— O să ne găsească Moiraine pe noi, rosti încet Rand.
Oraşul imens îl apăsa ca o povară pe umeri; voia să scape, să se ascundă din calea oamenilor şi să fugă de zgomot. În ciuda învăţăturilor lui Tam, nu putea atinge hăul; vederea oraşului îl împiedica să se concentreze. Renunţând, îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor, fără să mai ia în seamă ce se întindea în depărtare. Privind numai strada pe care se aflau, aproape că i se părea că se afla în Baerlon. Baerlon, ultimul loc în care cu toţii se crezuseră în siguranţă. „De-acum, nimeni nu e în siguranţă. Poate că într-adevăr au murit cu toţii. Şi atunci ce faci?”
— Sunt în viaţă! Egwene e în viaţă! vorbi el, aproape strigând. Mai mulţi trecători îi aruncară priviri întrebătoare.
— Poate, oftă Mat. Poate. Dar dacă Moiraine nu ne găseşte? Dacă nu ne găseşte nimeni decât…
Dar se întrerupse şi se cutremură, fiindu-i cu neputinţă să rostească numele.
— La asta o să ne gândim la momentul potrivit, îi răspunse Rand, cu un glas hotărât. Dacă-i cazul.
Varianta cea mai rea dintre toate era s-o caute pe Elaida, femeia Aes Sedai aflată la Palat. Ar fi preferat să ajungă întâi în Tar Valon. Poate că Mat nu-şi mai amintea ce spusese Thom despre Ajah cea Roşie – şi cea Neagră –, dar el îşi amintea totul. Stomacul i se strânse din nou.
— Thom a zis să găsim un han pe nume Binecuvântarea Reginei. O să mergem întâi acolo.
— Cum? Nu mai avem bani nici măcar pentru o masă.
— Măcar putem începe de-acolo. Din ce a spus Thom, s-ar părea că putem găsi pe cineva care să ne ajute.
— Nu pot… Rand, sunt peste tot.
Mat îşi lăsă capul în pământ şi păru să se ghemuiască, de parcă încerca să se ferească de oamenii care se găseau peste tot în jurul lor.
— Oriunde mergem, ei sunt chiar în spatele nostru, sau ne aşteaptă. O să fie şi la hanul ăsta. Nu pot… Nu… Nimic nu poate opri un Pierit din drumul lui.
Rand îl apucă de guler, încercând din răsputeri să nu-i tremure mâna. Avea nevoie de Mat. Poate că restul nu muriseră – „Lumină, te implor!” dar în clipa aceea erau singuri, el şi cu Mat. Gândul de a merge mai departe de unul singur… înghiţi în sec, simţind un gust amar.
Privi iute în jur, dar nimeni nu părea să fi auzit când Mat vorbise despre Pierit; mulţimea îşi vedea de drum, fiecare cufundat în propriile gânduri. Apropiindu-şi chipul de chipul celuilalt, îi şopti răguşit:
— Am ajuns până aici, nu? Încă nu ne-au prins. Putem ajunge până la capăt, dacă nu ne lăsăm. N-am de gând să cedez şi să stau să-i aştept, ca o oaie dusă la tăiere. Nu! Ce zici? Ai de gând să rămâi aici până mori de foame? Sau până vin să te ia şi să te bage într-un sac?
Îi dădu drumul la guler şi se răsuci pe călcâie. Avea unghiile înfipte în palmă, dar braţele tot îi tremurau. Dintr-odată, Mat apăru lângă el, tot cu privirile în pământ, iar Rand trase adânc aer în piept.
— Îmi pare rău, Rand, îngână Mat.
— Las-o baltă, răspunse el.
Mat stătea cu capul în pământ şi vorbea cu glas mai stins:
— Nu-mi iese din minte că s-ar putea să nu-mi mai văd niciodată casa. Vreau acasă. Poţi să râzi, nu-mi pasă. Ce n-aş da s-o aud pe maică-mea dojenindu-mă şi bombănindu-mă pentru cine ştie ce. E ca şi cum aş avea capul plin de pietre; pietre încinse. Peste tot străini, şi nici o cale de a şti în cine să ai încredere, sau dacă există măcar cineva în care poţi avea. Pe lumină, Ţinutul celor Două Râuri este atât de departe, încât s-ar zice că-i la capătul lumii. Suntem singuri şi n-o să mai ajungem niciodată acasă. O să murim, Rand.
— Încă nu, replică Rand. Toată lumea moare, până la urmă. Roata se învârte. Dar n-am de gând să mă las şi să aştept moartea să vină.
— Parc-ai fi jupân al’Vere, mormăi Mat, cu un glas ceva mai însufleţit.
— Bine, atunci, spuse Rand. Bine. „Lumină, fă ca restul lumii să fie în viaţă. Te implor, fă să nu fim singuri.”
Începu să întrebe în jur despre hanul Binecuvântarea Reginei. Răspunsurile pe care le primi erau foarte diferite; cel mai adesea se alegea cu un blestem la adresa celor care nu stăteau unde le era locul sau cu o ridicare din umeri şi o privire nedumerită. Unii nici măcar nu se opreau să vorbească, ci doar se uitau la ei şi treceau mai departe.
Un bărbat cu faţa lată, aproape la fel de masiv ca Perrin, îşi lăsă capul pe o parte şi spuse:
— Binecuvântarea Reginei, da? Pe acolo pe la ţară, de unde veniţi, sunteţi oamenii Reginei?
El purta la pălăria cu boruri largi o cocardă albă, iar pe braţul hainei lungi cu care era îmbrăcat, o panglică de aceeaşi culoare.
— Ei, aţi ajuns prea târziu.
Şi plecă mai departe, râzând în hohote, lăsându-i cu gura căscată. Rand ridică din umeri: erau o groază de oameni ciudaţi în Caemlyn, aşa cum nu mai văzuse niciodată în viaţa lui. Unii dintre ei stăteau în grupuri, cu pielea prea întunecată sau prea albă, îmbrăcaţi în haine cu croieli ciudate sau în culori vii, cu pălării cu vârful ascuţit sau împodobite cu pene lungi. Erau şi femei cu chipurile acoperite de valuri, altele cu rochii ţepene, late pe cât erau de lungi, şi femei cu haine care lăsau să se vadă o bună parte a trupului, mai îndrăzneţe decât fetele care serveau prin hanuri. Din când în când, pe străzile aglomerate îşi făcea loc câte o trăsură, pictată în culori vii sau aurită, trasă de un atelaj cu şase sau patru cai, cu căpestrele împodobite cu pene. Peste tot erau lectici, ai căror purtători îşi croiau drum fără să le pese pe cine îmbrânceau.
Rand văzu şi o bătaie care începu cu o grămadă de bărbaţi care se ameninţau unii pe alţii cu pumnii, în timp ce altul, cu pielea foarte albă, îmbrăcat într-o haină cu dungi roşii, ieşea cu greu din lectica răsturnată pe-o parte. Doi bărbaţi în haine grosolane, care păruseră la început nişte trecători nevinovaţi, săriră pe el până să apuce să se ridice. Lumea care se oprise să se uite începu să mormăie şi să ameninţe cu pumnul. Rand îl trase pe Mat de mânecă şi iuţi pasul. Iar Mat nu avu nevoie de niciun alt imbold. Ţipetele mulţimii îi urmăriră ceva timp, în josul străzii. De mai multe ori, se treziră abordaţi de alţii. Hainele lor pline de praf arătau că sunt călători, şi păreau să-i atragă ca un magnet pe anumiţi indivizi misterioşi, care le ofereau să cumpere relicve de ale lui Logain, aruncând însă priviri piezişe în toate părţile şi părând gata s-o ia la fugă. După socoteala lui Rand, din toate fâşiile de mantie şi bucăţile de sabie de la falsul Dragon care-i fuseseră oferite se puteau face două săbii şi vreo două duzini de mantii. Chipul lui Mat se luminase de încântare, cel puţin prima dată, dar Rand le răspundea tuturor cu un „nu” scurt, iar ei se retrăgeau, cu o mică plecăciune şi îngânând: „Fie ca Lumina s-o scalde pe Regină, om bun”, apoi dispăreau. Cele mai multe prăvălii aveau platouri şi pocale pe care erau pictate fel de fel de scene în care apărea falsul Dragon, adus înlănţuit în faţa Reginei. Şi mai erau pe străzi şi Mantii Albe. Fiecare dintre aceştia mergea nestingherit, căci oamenii se dădeau la o parte din calea lor, la fel ca în Baerlon.