Rand se strădui din răsputeri să rămână neobservat. Îşi ţinea sabia ascunsă sub mantie, dar ştia că nu putea s-o duca aşa la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, cineva avea să se întrebe ce ascundea acolo. Nu avea de gând – nu putea – să urmeze sfatul lui Bunt şi să n-o mai poarte. Era legătura lui cu Tam. Cu tatăl său.
Prin mulţime se vedeau mulţi bărbaţi care purtau săbii, dar niciuna nu avea pecetea bâtlanului, care să atragă atenţia. Cu toate acestea, toţi bărbaţii din Caemlyn, şi chiar unii dintre străini, îşi purtau săbiile legate cu bucăţi de pânză, şi teaca şi mânerul, învelite fie în bucăţi de pânză roşie, legată cu fir alb, fie în bucăţi albe, dar legate cu roşu. Sub pânza aceea se puteau ascunde sute de peceţi, şi nimeni nu avea cum să le vadă. Mai mult, dacă respectau tradiţia locului, puteau să pară mai de-ai casei.
Erau pe acolo multe prăvălii în faţa cărora se vedeau mese la care se vindeau astfel de apărători, iar Rand se opri în faţa uneia dintre ele. Pânza roşie era mai ieftina decât cea albă, deşi nu se deosebeau decât prin culoare, aşa că îşi cumpără şi el una, împreuna cu firul alb cu care s-o lege, în ciuda protestelor lui Mat, care se plângea că nu le mai rămăseseră bani aproape deloc. Vânzătorul cu buze subţiri îi cerceta amănunţit din priviri, în timp ce îşi lua banii de la Rand, şi-i blestemă cu sete când acesta îl întrebă dacă le îngăduia să intre până-şi învelea sabia.
— N-am venit să-l vedem pe Logain, îi explică răbdător Rand. Am venit numai pentru Caemlyn. Cel mai măreţ oraş din lume, adăugă el, amintindu-şi de Bunt, dar vânzătorul nu-şi schimbă expresia. Fie ca Lumina s-o scalde pe buna Regină Morgase, mai spuse Rand, plin de speranţă.
— Dacă-mi faceţi vreun necaz, răspunse acru vânzătorul, să ştiţi că sunt prin împrejurimi vreo sută de oameni care pot să vină de îndată ce m-aud strigând şi să aibă grija de voi, chiar dacă n-o fac cei din Gardă.
Se întrerupse ca să scuipe chiar lângă piciorul lui Rand, apoi încheie:
— Hai, vedeţi-vă de treburile voastre ticăloase.
Rand încuviinţă, de parcă omul îşi luase rămas bun cu multă voioşie, şi-l trase pe Mat după el. Acesta se tot uita peste umăr către prăvălie, bombănind cu glas scăzut, până ce intrară pe o alee pustie. Cu spatele la stradă, pentru ca niciun trecător să nu vadă ce făcea, Rand îşi scoase sabia şi începu s-o învelească.
— Pun rămăşag că ţi-a cerut pe mizeria aia de două ori mai mult decât făcea, zise Mat. Sau de trei ori.
Nu era chiar aşa uşor cum părea să legi bucata de pânză cu firul, suficient de bine ca să nu cadă.
— Rand, cu toţii o să încerce să ne-nşele. Li se pare că am venit să-l vedem pe falsul Dragon, ca restul lumii. Avem noroc dacă nu ne dă cineva în cap peste noapte, când dormim. Nu-i de stat aici. Sunt prea mulţi oameni. Hai să plecăm în Tar Valon chiar acum. Sau spre miazăzi, spre Illian. Mi-ar plăcea să văd alaiul adunat pentru Căutarea Cornului. Dacă tot nu putem merge acasă, măcar să nu stăm aici.
— Eu, unul, rămân, hotărî Rand. Ceilalţi, chiar dacă nu-s aici, o să ajungă mai devreme sau mai târziu şi o să ne caute.
Nu era convins că-şi învelise sabia în acelaşi chip în care o făcea toată lumea, dar bâtlanii de pe teacă şi mâner nu se mai vedeau, ceea ce-l făcu să se creadă în siguranţă. Ieşind din nou în stradă, era sigur că avea un motiv mai puţin să-şi facă griji pentru necazurile pe care le putea provoca. Mat se ţinea pe urmele lui fără nici o tragere de inimă, de parcă ar fi fost legat cu o funie.
Încet, încet, Rand obţinu indicaţiile pe care le căuta. La început foarte vagi, de felul „undeva încolo” şi “apucaţi-o pe strada aia”, dar, cu cât se apropiau, cu atât acestea deveniseră mai precise, până ce, în sfârşit, ajunseră în faţa unei clădiri mari de piatră, cu o firmă deasupra uşii care scârţâia în bătaia vântului. Tăbliţa înfăţişa un bărbat îngenuncheat înaintea unei femei cu părul roşu auriu şi o coroană pe cap, care-şi pusese o mână pe capul lui plecat. Binecuvântarea Reginei.
— Eşti sigur că facem bine? întrebă Mat.
— Fireşte, zise Rand, inspirând adânc şi intrând.
Sala cea mare era destul de întinsă, împodobită cu lambriuri din lemn închis la culoare şi încălzită de focurile care dogoreau în cele două căminuri. O slujnică mătura podeaua, deşi era curat, iar alta şedea într-un colţ, lustruind sfeşnicele. Ambele le zâmbiră celor doi băieţi, apoi se întoarseră la treaba lor.
Erau numai câteva mese ocupate, dar până şi o duzină de oameni era mult, fiind încă foarte devreme, şi chiar dacă niciunul dintre clienţi nu păru cu adevărat fericit să-i vadă pe Rand şi pe Mat, măcar păreau cu toţii curaţi şi treji. Din bucătărie venea miros de friptură de vacă şi de pâine tocmai pusă la cuptor, care-l făcea pe Rand să-i lase gura apă.
Constată cu mulţumire că hangiul era un om gras, cu faţa rozalie şi cu un şorţ alb apretat, cu părul cărunt şi pieptănat spre spate peste un început de chelie pe care nu prea reuşea să-l ascundă. Privirea ageră îi cântări pe amândoi din cap până în picioare, aşa cum erau, cu hainele pline de praf, cu boccelele în spate şi cu încălţările ponosite. Dar hangiul avea şi un zâmbet plăcut şi sincer. Se numea Basel Gill.
— Jupâne Gill, începu Rand, un prieten de-al nostru ne-a îndrumat încoace. Thom Merrilin. Ne-a…
Zâmbetul de pe faţa hangiului pieri. Rand îl privi pe Mat, dar acesta era prea ocupat să adulmece mirosurile din bucătărie, pentru a mai fi atent la altceva.
— S-a-ntâmplat ceva? Îl cunoaşteţi pe Thom, nu-i aşa?
— Îl cunosc, răspunse scurt Gill, părând acum mai interesat de cutia flautului, pe care Rand o ducea cu sine, decât de orice altceva. Veniţi cu mine.
Şi le făcu un semn din cap spre încăperile din spate. Rand îl înghionti pe Mat ca să-l urnească din loc, apoi se luă după hangiu, întrebându-se ce avea să urmeze.
În bucătărie, jupân Gill se opri puţin pentru a vorbi cu bucătăreasa, o femeie corpolentă cu părul strâns într-un coc la ceafă, care era aproape la fel de grasă ca el. În timp ce jupân Gill vorbea, ea mesteca fără încetare în oale. Mirosea atât de bine – două zile de post puteau face ca totul să i se pară apetisant, dar adevărul era că aici mirosea la fel de bine ca în bucătăria jupânesei al’Vere –, încât maţele lui Rand chiorăiră. Mat se aplecă spre oale, cu nasul înainte. Rand îl înghionti, iar Mat se şterse la repezeală pe bărbie, unde începuse să-i curgă saliva.