Apoi hangiul îi luă pe sus şi-i conduse iute pe uşa din spate. Ajuns în curtea grajdurilor, privi în jur ca să se asigure că nu era nimeni prin apropiere, apoi îi luă la rost.
— Ce-i în cutie, băiete? îl întrebă pe Rand.
— Flautul lui Thom, răspunse acesta, cu voce înceată. Deschise cutia, ca şi cum l-ar fi ajutat cu ceva să-i arate hangiului că era, într-adevăr, flautul incrustat cu aur şi argint. Mâna lui Mat se strecurase deja sub surtuc.
Jupân Gill nu-şi luă ochii de la Rand.
— Mda, îl recunosc. L-am văzut adesea cântând, şi nu cred să existe două instrumente aidoma, în afara curţilor regale.
Zâmbetul binevoitor dispăruse, iar privirile sale agere deveniseră dintr-odată tăioase ca nişte cuţite.
— Cum de-a ajuns la voi? Thom ar prefera să rămână fără un braţ decât să se despartă de flautul ăla.
— El mi l-a dat, mărturisi Rand, desfăcându-şi bocceaua şi aşezând-o pe jos, apoi desfăcând-o puţin pentru a se putea zări peticele colorate şi un capăt din cutia harpei. Thom a murit, jupân Gill. Dacă îi eraţi prieten, îmi pare rău. Şi eu îi eram.
— Zici c-a murit. Cum?
— Un… un bărbat a încercat să ne omoare. Thom mi-a dat astea şi ne-a spus să fugim.
Peticele fluturau în bătaia vântului ca nişte fluturi. Rand simţi un nod în gât; strânse cu grijă bocceaua la loc.
— Fără el, am fi murit şi noi. Mergeam împreună spre Caemlyn. El ne-a spus să venim aici, la hanul dumneavoastră.
— O să cred că e mort, rosti rar hangiul, când o să-i văd trupul fără viaţă.
Împinse uşor bocceaua cu vârful piciorului şi-şi drese glasul cu asprime.
— Să ştiţi că vă cred. Cred că aţi văzut ce-aţi văzut. Numai că nu cred ca Thom să fie mort. E mai greu de omorât decât s-ar putea crede, bătrânul Thom Merrilin.
Rand îşi puse o mână pe umărul lui Mat.
— Mat, e în ordine. Ne e prieten.
Jupân Gill trase cu ochiul la Mat, apoi oftă.
— Păi, pare-mi-se că aşa-i.
Mat se îndreptă încet de spate, încrucişându-şi braţele pe piept. Cu toate acestea, continua să-l privească bănuitor pe hangiu, iar unul din muşchii obrazului îi zvâcnea.
— Ziceţi că veneaţi înspre Caemlyn? continuă Gill, clătinând din cap. E ultimul loc din lume în care m-aş aştepta să-l văd pe Thom… poate în afară de Tar Valon.
Un băiat de la grajduri apăru lângă ei, ducând un cal de căpăstru, iar hangiul îl aşteptă să treacă şi continuă, coborându-şi glasuclass="underline"
— Aveţi necazuri cu Aes Sedai, înţeleg.
— Da, mormăi Mat, în acelaşi timp cu Rand, care spuse:
— Ce vă face să credeţi asta?
Jupân Gill chicoti amar:
— Eh, îmi cunosc eu omul. Thom este exact persoana potrivită ca să-şi bage nasul în necazuri de soiul ăsta, mai ales ca să ajute doi flăcăi de vârsta voastră…
În ochi îi apăru o undă de nostalgie, dar se stinse repede, iar el îşi trase umerii înapoi şi se uita aspru la cei doi.
— Acuma… hmmm… să nu credeţi că vreau să vă acuz de ceva necurat, dar… hmmm… sper că niciunul dintre voi nu poate… hmmm…. vreau să spun că… hmmm… de fapt, ce soi de necazuri aveţi cu Tar Valon, dacă nu vă e cu supărare?
Pe Rand începu să-l mănânce pielea, când îşi dădu seama la ce făcea aluzie hangiul. Puterea.
— Nu, nu, nimic de soiul ăsta. Vă jur. Ba chiar era cu noi şi o femeie Aes Sedai care ne ajuta. Se numea Moiraine…
Dându-şi seama că vorbise prea mult, îşi muşcă limba, dar expresia de pe chipul hangiului rămase neschimbată.
— Ei, mă bucur s-aud. Nu le iubesc eu prea tare pe Aes Sedai, dar mai bine cu ele decât cu… partea cealaltă. Acum se vorbeşte mult prea mult despre lucruri de soiul ăsta, de când Logain a fost adus încoace, continuă el clătinând din cap. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău dar… mă rog, trebuia să aflu, nu?
— Nu-i nici o problemă, îl linişti Rand. Murmurul lui Mat putea însemna orice, dar hangiul păru să creadă că şi celălalt fusese de acord.
— Voi doi păreţi nişte băieţi de treabă şi… aşa cum se cuvine, şi vă cred că aţi fost… că sunteţi prieteni cu Thom, dar vremurile-s tare grele. Pare-mi-se că n-aveţi cu ce plăti, nu? Ei, mă gândeam eu. Nimic nu ajunge, să ştiţi, şi ceea ce se găseşte costă de te usucă, aşa că am să vă dau nişte paturi – nu cele mai bune, să ştiţi, dar oricum călduroase şi uscate – şi ceva de mâncare, însă nu va pot făgădui mai mult, oricât mi-aş dori.
— Vă mulţumim, se bucură Rand, aruncându-i o privire întrebătoare lui Mat. E mai mult decât speram. „De ce-o fi adăugat că nu ne poate făgădui mai mult? Şi ce-o fi însemnând aşa cum se cuvine?”
— Păi, ce să zic, Thom îmi e bun prieten. Şi vechi. O fi el aprig la mânie şi gata mereu să spună lucrurile cele mai nepotrivite, tocmai faţă de cei care n-ar trebui să le audă, dar totuşi îmi e prieten foarte bun. Dacă nu apare… mă rog, o să vedem atunci ce facem. Mai bine nu mai pomeniţi nimic de ajutorul dat de Aes Sedai. Eu sunt credincios Reginei, dar există multă lume acum în Caemlyn cărora e cu putinţă să nu le pice bine, şi nu mă refer numai la Mantiile Albe.
Mat pufni dispreţuitor:
— Din partea mea, toate femeile Aes Sedai pot să se ducă învârtindu-se tocmai în Shayol Ghul!
— Ia ţine-ţi gura, se răsti jupân Gill. Am zis că nu le iubesc prea tare; n-am zis că-s aşa de îngust la minte încât să cred că numai din cauza lor merg lucrurile prost. Regina e de partea Elaidei, iar Gărzile o slujesc şi o apără. Facă Lumina să nu se-ntâmple ceva rău, care să schimbe starea de fapt. Mă rog, în ultima vreme s-a mai întâmplat ca nişte oameni din Gardă să se piardă cu firea într-atât încât să-i scuture pe cei pe care-i aud vorbindu-le de rău pe femeile Aes Sedai. Slavă Luminii, nu în timp ce-şi făceau rondul, dar tot s-a-ntâmplat. Iar mie nu-mi trebuie soldaţi, de-abia ieşiţi din gardă, care să-mi distrugă hanul pentru a vă da vouă vreo lecţie, şi nici Mantii Albe care să-mi vopsească pe uşă Colţul Dragonului, aşa că, dacă vreţi ajutor de la mine, ţineţi-vă gândurile despre Aes Sedai, bune sau rele, numai pentru voi. După ce se gândi o clipă, adăugă: Şi mai bine nu pomeniţi nici de numele lui Thom, decât faţă de mine. Unii oameni din Gardă au o bună ţinere de minte, iar Regina la fel. N-are rost să riscăm.
— Thom a avut probleme cu Regina? întrebă Rand, nevenindu-i să creadă, iar hangiul râse.
— Ei, deci nu v-a povestit chiar totul. De fapt, poate că nici nu trebuia, dar eu, unul, nu văd de ce v-aş ascunde-o. Nu-i chiar o taină. Credeţi că fiecare Menestrel are o părere aşa de bună despre sine ca Thom? Ei, dacă stau să mă gândesc, poate că da, dar mie mi s-a părut întotdeauna că el are ceva mai multe aere decât alţii. Să ştiţi că nu a fost dintotdeauna un Menestrel amărât, care să umble din sat în sat şi să doarmă adesea sub cerul liber. Era o vreme când Thom Merrilin era Bard la curte, chiar aici, în Caemlyn, şi vestit la toate curţile regilor din Tear până în Maradon.
— Thom? întrebă Mat.
Rand încuviinţă gânditor. Nu-i venea greu să şi-l imagineze pe Thom, cu purtarea sa trufaşă şi gesturile sale măreţe, la curtea Reginei.
— Chiar aşa, întări jupân Gill. Iar… necazurile sale cu Aes Sedai au început la scurtă vreme după moartea lui Taringail Damodred. Unii spuneau că Thom era, cum să zic, mai apropiat de Regină decât se cuvenea. Dar Morgase era tânără, şi de-abia rămasă văduvă, iar Thom era pe atunci în floarea vârstei, şi eu zic că o Regina poate să facă tot ce pofteşte. Numai că buna noastră Morgase a fost dintotdeauna iute din fire, iar el a plecat fără veste când a aflat ce se-ntâmplase cu nepotul lui. Reginei nu prea i-a picat bine. Nu i-a convenit nici ca el să se amestece în treburile femeilor Aes Sedai. Şi, orice ar fi păţit nepotu-său, nu pot să zic că Thom a procedat bine. Oricum, când s-a-ntors, l-a cam luat gura pe dinainte, şi a zis nişte lucruri care nu se cuvin spuse în faţa unei Regine. Şi nici în faţa unei femei iuţi la mânie, aşa ca Morgase. Elaida era pornită împotriva lui pentru ca încercase să se amestece în povestea cu nepotu-său, aşa că, prins între mânia Reginei şi duşmănia Elaidei, Thom a plecat din Caemlyn tocmai la timp, înainte să fie aruncat în temniţă, dacă nu cumva trimis de-a dreptul la moarte. Din câte ştiu, edictul este încă în picioare.