— Suntem în viaţă, rosti Rand, mai aspru decât intenţionase; inspiră adânc şi încercă să continue pe un ton mai blând. Suntem în viaţă. Asta, măcar, e bine. Iar eu unul am de gând să rămân în viaţă şi pe mai departe. Am de gând să aflu de ce suntem aşa de importanţi. Nu vreau să cedez.
— Atâţia oameni, şi oricare dintre ei poate fi Iscoada a Celui Întunecat. Ce repede ne-a făgăduit jupân Gill ajutorul. Ce soi de om o mai fi şi ăsta, căruia nu-i e frică de Aes Sedai şi de Iscoadele Celui Întunecat? Nu-i firesc. Un om obişnuit ne-ar da afară sau… sau… ceva de soiul ăsta.
— Mănâncă, îl rugă Rand cu blândeţe, şi-l urmări până ce Mat începu să mestece o bucată de friptură.
El însă rămase o vreme cu palmele pe masă, de-o parte şi de alta a farfuriei, ca să se oprească din tremurat. Îi era frica. Nu de jupân Gill, fireşte, dar chiar şi fără asta, erau destule pricini. Zidurile înalte ale oraşului nu puteau opri un Pierit. Poate trebuia să-i povestească şi hangiului despre asta. Însă chiar dacă Gill îl credea, oare ar mai fi fost dispus să-i ajute, odată ce afla că la Binecuvântarea Reginei putea apărea oricând un Pierit? Şi şobolanii, pe deasupra. Era adevărat că şobolanii se înmulţeau acolo unde erau mulţi oameni, dar îşi aminti de visul din Baerlon, care nu era vis, şi de o făptură mică, zăcând la pământ cu spinarea frântă. „Câteodată, Cel Întunecat se foloseşte de mâncătorii de leşuri pentru a afla ce doreşte, îi explicase cândva Lan. De corbi, de ciori, de şobolani…”
Mâncă şi el, dar, după ce termină, nici nu mai reuşi să-şi aducă aminte gustul mâncării.
Una dintre slujnice, cea care lustruia sfeşnicele când intraseră ei, îi conduse la camera de la mansardă. În peretele înclinat care dădea afară se vedea o lucarnă, iar de fiecare parte a ei era un pat. Pe uşă erau cârlige de care să-şi agaţe hainele. Fata cu ochii negri îşi tot răsucea fustele şi chicotea, de câte ori îl privea pe Rand. Era drăguţă, dar el ştia limpede că, dacă deschidea gura să-i vorbească, nu avea cum să nu se facă de râs. Îl făcu să-şi dorească să se fi putut înţelege cu fetele la fel de bine ca Perrin; văzând-o plecând, se simţi mulţumit.
Se aştepta să-l audă pe Mat comentând, dar, imediat după plecarea ei, acesta se aruncă pe unul din paturi, fără să-şi scoată mantia sau încălţările, şi se întoarse cu faţa la perete. Rand îşi atârnă lucrurile de cârlige, uitându-se la spinarea lui Mat. I se păru că stătea cu mâna vârâtă sub surtuc, jucându-se din nou cu pumnalul.
— Ai de gând să zaci aici, fără să te mişti? îl întrebă în cele din urmă.
— Sunt obosit, îngână Mat.
— Trebuie să mai vorbim câte ceva cu jupân Gill. S-ar putea să ne poată spune cum să-i găsim pe Egwene şi Perrin. E cu putinţă ca ei să fie deja în Caemlyn, dacă nu şi-au pierdut caii.
— Sunt morţi cu toţii, şopti Mat, cu faţa la perete.
Rand şovăi, apoi renunţă. Închise încet uşa după el, sperând că Mat avea, într-adevăr, de gând să doarmă.
Numai că, odată ajuns jos, descoperi că jupân Gill nu era de găsit, cu toate că privirea aprigă a bucătăresei dădea de înţeles că şi ea îl căuta. O vreme, Rand rămase în sala mare, dar se trezi că se holba la fiecare client care intra, fiecare străin care putea fi oricine – sau orice –, mai ales în acea primă clipă, când în uşă se vedea doar o siluetă cu mantie neagră. Dar un Pierit ajuns acolo, în sală, ar fi fost ca lupul scăpat în ţarcul cu oi.
Din stradă intră un om din Gardă, îmbrăcat într-o uniformă roşie, care se opri chiar lângă uşă, cercetându-i cu o privire rece pe cei dinăuntru, care se vedea că nu erau localnici. Rand rămase cu ochii aţintiţi la faţa de masă, când simţi privirile soldatului întorcându-se spre el; când ridică iarăşi ochii, bărbatul dispăruse.
Fata cu ochii negri tocmai trecea pe acolo, cu braţele pline de prosoape.
— Aşa fac câteodată, spuse ea, sigură pe sine. Doar ca să vadă că nu-s probleme. Au grijă de oamenii credincioşi Reginei, asta fac. N-ai de ce să-ţi faci griji.
Şi chicoti. Rand clătină din cap. N-avea de ce să-şi facă griji. Doar omul din Gardă nu venise la el să-l întrebe dacă-l ştia pe unul, Thom Merrilin. Ajunsese la fel de rău ca Mat. Se ridică şi-şi împinse scaunul la perete.
O altă slujnică tocmai verifica uleiul din lămpile înşirate pe perete.
— Mai e vreo încăpere în care pot şedea? o întrebă el; nu voia să se întoarcă sus şi să rămână ferecat împreuna cu Mat, aşa posomorât şi retras cum îl lăsase. Poate că e vreo sală de mese mai retrasă şi neocupată…
— Avem biblioteca, răspunse ea, arătându-i o uşă. Pe acolo, la dreapta, la capătul coridorului. S-ar putea să fie goală, la vremea asta.
— Mulţumesc. Dacă-l vezi pe jupân Gill, vrei să-i spui că Rand al’Thor trebuie să-i vorbească, dacă are câteva clipe libere?
— O să-i spun, promise ea, apoi rânji. Dar şi bucătăreasa vrea să-i vorbească.
Pesemne că hangiul se ascunsese pe undeva, se gândi el, îndepărtându-se.
Când pătrunse în încăperea pe care-i o indicase slujnica, se opri şi rămase cu gura căscată. Pe pereţi erau numai cărţi, poate vreo trei sau patru sute la un loc, mai multe decât văzuse în toată viaţa lui. Legate în pânză sau în piele, cu cotoare aurite. Numai câteva aveau coperte de lemn. Ochii lui se plimbară de colo colo, observând toate titlurile, oprindu-se la câteva dintre favoritele sale dintotdeauna. Călătoriile lui Jain Neopritul. Muncile lui Willim din Maneches. Inima i se opri în piept când dădu cu ochii de o copie legată în piele din Călătorie în ţinuturile Oamenilor Mării. Tam îşi dorise mereu s-o citească.
Imaginându-şi-l pe Tam cum ar fi luat cartea în mână, zâmbind, pipăind-o înainte să se aşeze să citească în faţa focului, cu pipa în gură, mâna lui Rand se încleştă pe mânerul sabiei, iar el se simţi cuprins de un fior de dor şi de singurătate care umbri plăcerea pe care i-o făcuseră cărţile.
În spatele său, auzi pe cineva dregându-şi vocea, şi-şi dădu brusc seama că nu era singur. Gata să-şi ceară scuze pentru grosolănia sa, se întoarse pe călcâie. Se obişnuise cu ideea că era mai înalt decât aproape toţi oamenii pe care-i întâlnea în cale, dar de data aceasta trebui să ridice capul din ce în ce mai sus, până ce rămase cu gura căscată. Ajunse, în cele din urmă, la capul celuilalt, care se apropia binişor de tavanul înalt de zece picioare. Văzu un nas lat cât toată faţa, aşa de lat încât era mai mult bot, decât nas. Sprâncene care atârnau ca nişte cozi, încadrând ochii de culoare deschisă, mari cât o ceaşcă de ceai. Urechi care se îngustau şi se terminau cu smocuri de păr, ieşind dintr-o coamă zburlită şi neagră. „Un troloc!” Rand ţipă scurt şi încercă să se tragă înapoi şi să-şi scoată sabia, dar se împiedică şi căzu grămadă la pământ.
— Ce n-aş da ca voi, oamenii, să nu mai faceţi aşa, tună o voce grava, ca o tobă; urechile păroase tresăltară puternic, iar glasul deveni trist. Aşa puţini dintre voi ne mai ţin minte. Dar, mă rog, presupun că-i din vina noastră. Numai câţiva au mai ieşit în lume, de când Umbra s-a întins peste Căile de Taina. Asta a fost acum… hmmm, şase generaţii. Chiar după Războaiele Troloce. Capul zburlit se clătină, şi se auzi un oftat, ca sforăitul unui taur. A trecut prea multă vreme, prea multă, şi mai sunt aşa puţini care călătoresc şi bagă de seamă, încât nu mai înseamnă nimic.