Rand ramase o vreme pe podea, cu gura căscată, privind misterioasa făptură, încălţată cu cizme late şi înalte până la genunchi şi înveşmântată într-un surtuc albastru închis, prins cu nasturi de la gât până la brâu, apoi căzând în falduri până la genunchi, ca o fustanelă, peste pantalonii largi. Făptura avea în mână o carte, care părea de-a dreptul minusculă, şi pe care o ţinea deschisă cu un deget mare cât trei.
— Credeam că sunteţi… începu Rand, apoi se gândi mai bine. Ce sânte… dădu să zică, dar nici aşa nu era prea grozav; în cele din urmă se ridică şi întinse timid o mână. Rand al’Thor mă cheamă.
Palma sa dispăru în mâna mare cât o lopată pe care i-o întinse celălalt, făcându-i o plecăciune politicoasă.
— Poţi să-mi spui Loial, fiul lui Arent, fiul lui Halan. Numele dumitale îmi bucură urechile, Rand al’Thor.
Părea un salut foarte oficial, aşa că Rand îi întoarse plecăciunea.
— Şi numele dumitale îmi bucură urechile, Loial, fiu al lui Arent, fiu… ăăă… al lui Halan.
Părea în continuare o iluzie, de vreme ce încă habar n-avea ce fel de făptură era, de fapt, Loial. Strângerea mâinii lui era surprinzător de blândă, dar, cu toate astea, Rand se simţi uşurat după ce îi dădu drumul, văzându-se nevătămat.
— Voi, oamenii, sunteţi iute la mânie, spuse Loial cu glasul lui jos şi tunător. Auzisem toate poveştile, fireşte, şi citisem cărţile, dar nu mi-am dat seama. În prima zi după ce-am ajuns în Caemlyn, nu-mi venea să cred ce tulburare am iscat. Copiii plângeau, femeile zbierau, iar o ceată de oameni m-a fugărit prin tot oraşul, cu bâte, cuţite şi torţe, strigând „Trolocii!”; mi-e teamă că începusem să mă înfurii puţin. Nici nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi apărut Gărzile Reginei.
— Ce noroc, îngăimă Rand cu voce slabă.
— Mda, numai că şi ei păreau la fel de înfricoşaţi de mine ca şi ceilalţi. Au trecut patru zile de atunci, şi tot n-am putut să scot nasul din han. Bunul jupân Gill mi-a cerut chiar să nu mă arăt în sala mare, continuă el, scuturând din urechi. Nu zic că nu s-a purtat frumos cu mine, înţelegi. Dar în prima noapte a fost o mică problemă. Toţi oamenii păreau că vor să plece în acelaşi timp. Şi ce mai urlete, of, cu toţii încercau să iasă pe uşă unii peste alţii. Cred că au fost şi câţiva răniţi.
Rand îi privea vrăjit urechile care zvâcneau.
— Cinstit îţi spun, nu pentru asta am plecat din stedding.
— Eşti Ogier! exclamă Rand. Ia stai puţin! Şase generaţii? Ai pomenit de Războaiele Troloce. Ce vârstă ai?
De îndată ce rosti întrebarea, îşi dădu seama că era nepoliticoasă, dar Loial păru mai degrabă speriat decât jignit.
— Nouăzeci, răspunse el înţepat. Mai trebuie să treacă zece, şi o să pot să vorbesc în faţa adunării de pe Buturugă. Cred că Fruntaşii ar fi trebuit oricum să mă lase să vorbesc, de vreme ce se hotăra dacă să mi se dea sau nu voie să plec. Dar e adevărat că ei îşi fac mereu griji când cineva de vârsta mea pleacă Afară. Voi, oamenii, sunteţi aşa de grăbiţi şi de neprevăzuţi, începu el, apoi clipi şi-i făcu o scurtă plecăciune lui Rand. Te rog, iartă-mă. Nu trebuia să spun asta. Dar e adevărat că vă certaţi tot timpul, chiar şi când nu-i nevoie.
— Nu-i nici o problemă, îl linişti Rand, care se gândea încă la ceea ce aflase despre vârsta celuilalt. Era mai bătrân decât moş Cenn Buie, şi încă nu era îndeajuns de matur pentru a… Se aşeză pe unul dintre scaunele cu spătar înalt, iar Loial îşi alese altul, îndeajuns de mare pentru doi, în care tot nu încăpea foarte bine. Aşezat, era la fel de înalt ca un om care stătea în picioare.
— Măcar te-au lăsat să pleci.
Loial lăsă ochii în jos, mişcând din nas şi frecându-se cu un deget gros.
— Păi, de fapt, nu m-au lăsat. Vezi dumneata, adunarea de pe Buturugă nu dezbătuse încă prea mult, nu trecuse nici măcar un an, dar, din ce-am auzit, mi-am dat seama că, până ajungeau ei la o hotărâre, împlineam eu vârsta la care puteam să plec fără să le mai cer voie. Tare mi-e teamă că acum o să spună că m-am cam obrăznicit, dar cert e că am plecat pur şi simplu. Fruntaşii mi-au spus dintotdeauna că sunt prea repezit şi mi-e teamă că acum le-am dat dreptate. Mă întreb dacă şi-au dat până acum seama c-am plecat. Oricum, trebuia s-o fac.
Rand îşi muşcă buzele ca să nu râdă. Dacă Loial era repezit, era limpede cum erau ceilalţi Ogieri. Nu trecuse nici măcar un an de când dezbăteau? Dacă ar fi auzit, jupân al’Vere s-ar fi minunat. Când întâlnirile celor din Sfatul Satului ţineau jumătate de zi, cu toţii deveneau nerăbdători, chiar şi Haral Luhhan. Dorul de casă îl cuprinse aprig, aproape tăindu-i respiraţia, când se gândea la Tam, la Egwene şi la hanul Izvorul de Vin, la sărbătorile de Bel Tine de pe Pajişte, din vremurile bune. Dar se sili să uite.
— Dacă nu te superi, întrebă el, dregându-şi glasul, de ce ai dorit să pleci… ăăă, Afară, aşa de mult? Eu unul aş da orice să nu fi trebuit să-mi părăsesc casa.
— Păi, ca să văd, răspunse simplu Loial, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Am citit cărţile, toate poveştile de călătorie, şi a început să mă ardă dorul să văd cu ochii mei, nu doar să citesc.
Ochii săi deschişi la culoare sclipiră, iar urechile se ciuliră brusc.
— Am studiat tot ce-am putut găsi cu privire la călătorii, la Căile de Taină, la obiceiurile din ţinuturile oamenilor şi la oraşele pe care le-am construit pentru voi, după Frângerea Lumii. Şi cu cât am citit mai mult, cu atât am devenit mai sigur că trebuia să plec Afară, să mă duc în toate locurile pe care neamul meu le vizitase cândva şi să văd desişurile cu ochii mei.
— Desişuri? întrebă Rand, clipind nedumerit.
— Da, desişurile. Copacii. Numai câţiva dintre Falnicii Copaci, fireşte, unii care se înalţă până la cer, ca să păstreze veşnică amintirea steddingului.
Scaunul pe care şedea scârţâi când el se aplecă înainte, gesticulând, fără să lase cartea din mâini. Ochii îi străluceau mai tare ca niciodată, iar urechile aproape că-i tremurau.
— În general, au folosit copacii care creşteau de la-nceput în locul respectiv. Nu poţi sili pământul să facă ceva ce nu-i stă în fire. După un timp, se va răzvrăti. Trebuie să-ţi modelezi intenţiile după felul ţinutului, nu invers. În fiecare desiş au fost plantaţi copaci din rândul tuturor celor care puteau creşte aşa cum se cuvenea în ţinutul acela, într-un echilibru perfect, astfel încât să se completeze unii pe alţii. Asta, fireşte, pentru a le merge bine, dar şi pentru ca armonia lor să încânte ochiul şi inima. Ah, cărţile vorbesc despre desişuri care-i făceau pe Fruntaşi să râdă şi să plângă în acelaşi timp şi care rămân pentru totdeauna verzi în amintirea noastră.
— Dar oraşele? întrebă Rand, iar Loial îi aruncă o privire nedumerită. Oraşele. Oraşele construite de Ogieri. Aici, de pilda. Caemlyn. Ogierii l-au construit, nu? Aşa spun poveştile.
— Lucrul în piatră, începu Loial, ridicând din umerii săi masivi. Păi, ăsta a fost doar un meşteşug pe care l-am deprins în anii de după Frângere, în Exil, pe când încă mai încercam să ne întoarcem la stedding. E folositor îmi închipui, dar nu se compară… Oricât ai încerca – şi am citit că Ogierii care au construit oraşele alea chiar au încercat – nu poţi face piatra să trăiască. Mai sunt şi acum câţiva care lucrează în piatră, dar numai pentru că voi, oamenii, stricaţi aşa de uşor clădirile din pricina războaielor. Erau câţiva Ogieri în… ăăă… Cairhien, cred că aşa-i zice acum, când am trecut eu pe acolo. Dar din fericire erau din alt stedding, aşa că nu ştiau nimic de mine, şi tot au fost foarte bănuitori când au văzut că mă plimbam pe Afară de unul singur, aşa de tânăr. Bine că n-am avut motive să mai rămân pe acolo. Oricum, înţelegi dumneata, lucrul în piatră este pur şi simplu ceva ce ne-a fost hărăzit de ţeserea Pânzei; desişurile ţin de suflet.