Rand clătină din cap. Jumătate dintre poveştile cu care crescuse tocmai se spulberaseră.
— Nu ştiam că Ogierii cred în Pânză, Loial.
— Ba fireşte că da. Roata Timpului ţese Pânza Vârstelor, iar vieţile noastre sunt iţele. Nimeni nu ştie ce loc va avea firul vieţii lui în Pânza ţesută, şi nici firul vieţii altora. Roata ne-a hărăzit Frângerea Lumii, Exilul, Piatra şi Dorul şi până la urmă ne-a redat steddingul, înainte să murim cu toţii. Câteodată mi se pare că motivul pentru care voi, oamenii, sunteţi aşa cum sunteţi este pentru că firele voastre sunt scurte. Pesemne că nu pot fi ţesute aşa cum se cuvine. Of, vai de mine, iar am făcut-o. Fruntaşii spun că vouă nu vă place să vi se amintească vreodată ce puţin trăiţi. Sper că nu te-am jignit.
Rand râse şi clătină din cap.
— Câtuşi de puţin. Presupun c-ar fi amuzant să trăieşti mult, aşa ca dumneata, dar nu m-am gândit niciodată la asta. Pare-mi-se că ar fi de ajuns pentru oricine să trăiască atâta cât moş Cenn Buie.
— E un om foarte bătrân?
Rand încuviinţă pur şi simplu. N-avea de gând să-i explice lui Loial că Cenn Buie nu ajunsese încă la vârsta pe care o avea el.
— Ei, spuse acesta, poate că voi oamenii trăiţi puţin, e adevărat, dar faceţi foarte multe cu vieţile voastre. Tot timpul fugiţi de acolo-colo şi sunteţi aşa de grăbiţi. Şi aveţi toată lumea la dispoziţie. Noi, Ogierii, suntem legaţi de stedding.
— Dar dumneata eşti Afară.
— O vreme, Rand. Dar până la urmă trebuie să mă întorc. Lumea asta e a voastră, a dumitale şi a neamului dumitale. Steddingul însă este al meu. Afară e prea multă hărmălaie. Şi s-a schimbat aşa de mult faţă de ceea ce am citit.
— Ei, lucrurile se schimbă cu timpul. Cel puţin unele.
— Unele? Jumătate dintre oraşele despre care am citit nici nu mai există, iar dintre celelalte, cele mai multe şi-au schimbat numele. Cairhien, de pildă. Numele adevărat este Al’cair’rahienallen, Dealul Răsăritului Auriu. Locuitorii nici nu-şi mai amintesc, în ciuda soarelui pe care-l brodează pe flamuri. Cât despre desişul de acolo, mă îndoiesc că a mai fost îngrijit de pe vremea Războaielor Troloce. Acum e pur şi simplu o pădure, unde lumea merge după vreascuri. Falnicii Copaci au dispărut cu toţii, şi nimeni nu şi-i aminteşte. Dar aici? Caemlyn e tot Caemlyn, dar au lăsat oraşul să crească drept peste desiş. Aici unde ne aflăm, suntem la mai puţin de un sfert de milă de centrul lui – de locul în care ar fi trebuit să fie centrul. N-a mai rămas niciun copac. Am fost şi în Tear, şi în Illian. Alte nume, şi nici o amintire. Pe locul în care a fost desişul din Tear este o păşune pentru cai, iar cel din Illian este parcul regal, în care regele îşi vânează căpriorii, şi nimeni nu poate intra fără voia lui. Totul s-a schimbat, Rand. Tare mi-e teamă că asta am să văd oriunde mă duc. Toate desişurile dispărute, toate amintirile pierdute, toate visurile – moarte.
— Să nu renunţi, Loial. Să nu renunţi niciodată. Dacă renunţi, ar fi ca şi cum ai fi murit, şopti Rand, apoi se afundă în scaun cât putea de mult, înroşindu-se la faţă.
Se aştepta ca Ogierul să-i râdă în nas, dar, în loc de asta, îl văzu pe Loial încuviinţând cu gravitate.
— Da, aşa face neamul vostru, nu? întreba el, apoi continuă cu glas schimbat, de parcă cita dintr-o carte. Până ce piere orice făptură şi orice picătură de apă, ne împotrivim Umbrei din toate puterile, sfidând-o până la ultima suflare, pentru a-l scuipa în faţă pe Duşmanul Vederii, în Ziua Cea din Urmă.
Loial îşi lăsă capul pe o parte, aşteptându-l parcă să vorbească, dar Rand n-avea habar ce trebuia să zică. Aşa, trecu o vreme, până ce sprâncenele lungi ale Ogierului începură să se lase în jos de uimire. Dar el aştepta în continuare, în timp ce Rand devenea din ce în ce mai stingherit din pricina tăcerii prelungite.
— Falnicii Copaci, spuse el în cele din urma, numai de dragul de a rosti ceva, sunt aşa, ca Avendesora?
Loial se ridică brusc; scaunul său scârţâi şi trosni aşa de puternic, încât Rand se temu să nu se rupă.
— Ştii bine că nu-i aşa. Mai ales tu.
— Eu? De unde să ştiu eu?
— Faci glume cu mine? Câteodată, voi, Aielii, faceţi nişte glume foarte ciudate.
— Ce? Eu nu sunt Aiel. Vin din Ţinutul celor Două Râuri. N-am văzut niciodată un Aiel!
Loial clătină din cap, iar smocurile din vârful urechilor i se pleoştiră.
— Vezi? Totul s-a schimbat şi jumătate din cunoştinţele mele sunt zadarnice. Sper ca nu te-am jignit. Sunt convins că ţinutul ăsta al dumitale e un loc foarte frumos, oriunde ar fi el.
— Cineva mi-a spus, începu Rand, că odinioară s-a numit Manetheren. Eu, unul, n-auzisem în viaţa mea, dar poate dumneata…
Urechile Ogierului se ridicaseră de bucurie.
— Ah! Manetheren, da…
Apoi smocurile de păr se lăsară la loc.
— Acolo era un desiş foarte frumos. Durerea dumitale îmi răsună în suflet, Rand al’Thor. N-am putut ajunge la timp.
Loial îi făcu o plecăciune, fără să se ridice, iar Rand îl imită. Bănuia că, dacă n-o făcea, Loial s-ar fi putut simţi jignit sau poate că l-ar fi considerat necioplit. Se întrebă dacă Loial credea cumva că el, Rand, îşi amintea atât de multe lucruri, cum păreau să facă Ogierii. Colţurile gurii şi ochilor celuilalt se lăsaseră în jos, ca şi cum împărtăşea durerea pierderii pe care o simţea şi Rand, ca şi cum nu trecuseră două mii de ani, sau cam aşa ceva, de când fusese distrus Manetheren, lucru de care Rand aflase numai din povestirile lui Moiraine. După o vreme, Loial oftă.
— Roata se-nvârte, vorbi el, şi nimeni nu ştie ce va aduce. Dar şi dumneata eşti la fel de departe de casă ca şi mine. Foarte departe, mai ales în vremurile astea. Fireşte, când Căile de Taină erau deschise… dar a trecut multă vreme de atunci. Spune-mi, ce te aduce aşa departe? Poate vrei şi dumneata să vezi câte ceva?
Rand deschise gura să spună că veniseră să-l vadă pe falsul Dragon, dar nu izbuti. Poate pentru că Loial se purta de parcă era de aceeaşi vârstă cu el, în ciuda celor nouăzeci de ani. Poate că, pentru un Ogier, nouăzeci de ani însemna o vârstă comparabilă cu a lui. Trecuse multă vreme de când nu mai avusese cu cine să discute serios despre ceea ce i se întâmpla. Se temuse mereu că oamenii cu care vorbea puteau fi Iscoade ale Celui Întunecat sau puteau crede acelaşi lucru despre el. Mat era aşa de retras, hrănindu-şi temerile cu propriile bănuieli, încât nu avea niciun rost să-i vorbească. Aşa ca Rand se trezi povestindu-i lui Loial despre Noaptea Iernii, dar nu ceva vag despre Iscoadele Celui Întunecat, ci adevărul despre trolocii care dăduseră buzna pe uşă şi despre Pieritul de pe Calea Carierei.
Pe de o parte, ceea ce făcea îl umplea de groază, dar se simţea de parcă ar fi fost, în acelaşi timp, doi oameni, unul care încerca să-şi ţină gura, iar celălalt care nu simţea decât uşurare, pentru că, în sfârşit, putea povesti, drept care se poticni, se bâlbâi şi istorisi ba una, ba alta. Shadar Logoth şi prietenii săi care se pierduseră în noapte, iar acum nu mai ştia dacă scăpaseră cu viaţă sau nu. Pieritul din Whitebridge şi Thom care murise pentru ca ei să poată scăpa. Pieritul din Baerlon. Iscoadele Celui Întunecat pe care-l întâlnise mai târziu, Howal Gode, băiatul care se temea de ei şi femeia care încercase să-l ucidă pe Mat. Jumate-Omul de lângă hanul Gâsca şi Coroana.
Totuşi, când începu să spună ceva despre vise, până şi acea parte din el care-şi dorea să vorbească simţi cum i se ridica părul pe ceafă. Strânse atât de puternic din dinţi, încât îşi muşcă limba. Răsuflând întretăiat, îl privi bănuitor pe Ogier, nădăjduind că acesta crezuse că îi povestise, pur şi simplu, despre nişte coşmaruri. Pe Lumină, totul suna într-adevăr ca într-un coşmar sau ca o poveste care putea îngrozi pe oricine. Poate că Loial avea să creadă numai că era pe cale să înnebunească. Poate că…