— Ta’veren, glăsui Loial.
Rand clipi.
— Poftim?
— Ta’veren, repeta Ogierul, frecându-se în spatele uneia din urechile ascuţite cu degetul sau îndesat şi ridicând uşor din umeri. Fruntaşul Haman spunea mereu că nu-l ascultam, dar câteodată, să ştii, chiar l-am ascultat. Ştii, desigur, cum se ţese Pânza.
— De fapt, nu m-am gândit niciodată la asta, răspunse Rand, încet. Se ţese pur şi simplu.
— Ei, mda, ce să zic, nu-i chiar aşa. Vezi dumneata, Roata Timpului ţese Pânza Vârstelor, iar vieţile noastre sunt iţele. Pânza nu este întotdeauna de neschimbat. Dacă un om încearcă să-şi schimbe cursul vieţii, iar Pânza poate să suporte asta, Roata ţese înainte şi aşa rămâne. Există mereu loc pentru schimbări mărunte, dar, câteodată, Pânza nu vrea, pur şi simplu, să accepte o schimbare mare, oricât de mult ai încerca, înţelegi?
Rand încuviinţă.
— Aş putea să trăiesc în continuare la o fermă din Emond’s Field, iar asta ar fi o schimbare mică. Dar, dacă aş vrea să fiu rege…
Izbucni în râs, iar pe chipul lui Loial apăru un rânjet care aproape că-i despică faţa în două. Avea dinţii albi şi laţi ca nişte dăltiţe.
— Da, aşa-i. Numai că uneori schimbarea te alege pe tine sau Roata te sileşte s-o accepţi. Iar, uneori, Roata răsuceşte de aşa natură un fir, sau mai multe, încât toate cele din jur sunt obligate să se răsucească şi ele, silind, la rândul lor, altele şi altele, şi tot aşa. Acel prim fir care creează Ochiul este ta’veren, şi este de neschimbat, dacă nu se schimba însăşi Pânza. Ochiul – ta’maral’ailen se cheamă – poate dura mai multe săptămâni, sau chiar ani. Se poate întinde peste un întreg oraş sau chiar peste toată Pânza. Artur Aripă-de-Şoim a fost ta’veren. Şi cred că şi Lews Therin Ucigaşul-de-Neam la fel, că veni vorba, adăugă el, chicotind zgomotos. Fruntaşul Haman ar fi mândru de mine. El îi dădea înainte şi nu se mai oprea, iar cărţile despre călătorii erau cu mult mai interesante, dar uneori chiar l-am ascultat.
— Toate bune şi frumoase, spuse Rand, dar nu înţeleg ce are asta cu mine. Eu sunt păstor, nu un al doilea Artur Aripă-de-Şoim. Şi nici Mat, nici Perrin nu sunt. E ridicol.
— N-am spus că ai fi, dar, ascultându-ţi povestea, aproape c-am simţit Pânza cum se răsucea, iar eu, în privinţa asta, n-am nici o înzestrare. Fii sigur că eşti ta’veren. Şi tu, şi poate şi prietenii tăi.
Ogierul se opri, pipăindu-şi gânditor nasul lat. În cele din urmă, încuviinţă ca pentru sine, de parcă s-ar fi hotărât.
— Aş vrea să călătoresc cu dumneata, Rand.
O vreme, Rand se holbă la el, întrebându-se dacă auzise bine.
— Cu mine! exclamă el când îşi regăsi glasul. N-ai auzit ce am spus despre…?
Brusc, se uită la uşă. Era bine închisă şi îndeajuns de groasă pentru ca nimeni să nu poată trage cu urechea de dincolo de ea, nici chiar dacă se lipea de scânduri. Cu toate acestea, coborî glasul.
— Despre cei care mă urmăresc…? Şi, pe deasupra, credeam că vrei să mergi să-ţi vezi copacii.
— În Tar Valon este un desiş foarte frumos, şi mi s-a spus că femeile Aes Sedai îl îngrijesc foarte bine. Pe lângă asta, nu doar desişurile vreau să le văd. Poate că nu eşti un al doilea Artur Aripă-de-Şoim, dar, o vreme cel puţin, o parte a lumii se va modela după tine. Poate că a şi început. Până şi Fruntaşul Haman şi-ar dori să vadă aşa ceva.
Rand şovăi. Ar fi fost bine să mai aibă pe cineva alături. Ori cu Mat, ori fără Mat, tot singur era. Ogierul îi dădea curaj, prin simpla lui prezenţă. O fi fost el tânăr, după socoteala neamului său, dar părea de neclintit, ca o stâncă, aşa cum era şi Tam. Iar Loial fusese peste tot, şi ştia multe. Îl privi pe Ogier, care şedea la locul lui, părând întruchiparea însăşi a răbdării. Şedea, şi era mai înalt decât majoritatea oamenilor care stăteau în picioare. „Cum să ascunzi pe cineva care are aproape zece picioare?” oftă el în sinea lui şi clătină din cap.
— Nu cred că-i o idee bună, Loial. Chiar dacă Moiraine ne găseşte aici, o să fim în pericol până ajungem în Tar Valon. Iar dacă nu… „Dacă nu, înseamnă că a murit, la fel ca toţi ceilalţi. Oh, Egwene.”
Se scutură, pentru a se trezi din visare. Egwene era în viaţă, iar Moiraine avea să-i găsească. Loial îl privi cu milă şi-l atinse pe umăr.
— Sunt convins că prietenii dumitale sunt bine, Rand.
Rand îi mulţumi printr-un semn din cap. Avea gâtul prea uscat ca să mai poată rosti ceva.
— Măcar vrei să vorbeşti cu mine, din când în când? oftă Loial, cu glasul înfundat. Şi poate să joci câte o partidă de pietre? N-am avut cu cine să vorbesc de câteva zile încoace, în afară de bunul jupân Gill, iar el este cel mai adesea ocupat. Mi se pare că bucătăreasa trage de el fără nici o milă. Poate că, de fapt, al ei e hanul.
— Sigur că vreau, răspunse Rand, răguşit, apoi îşi drese vocea şi încercă să zâmbească. Iar dacă ne-ntâlnim în Tar Valon, poţi să-mi arăţi desişul de acolo. „Trebuie să fi scăpat. Lumină, fă să fie aşa.”
37
Urmărirea cea lungă
Nynaeve strânse hăţurile celor trei cai şi privi în întuneric, ca şi cum ar fi încercat să străpungă bezna şi să-i găsească pe femeia Aes Sedai şi pe Străjer. Era înconjurată de copaci scheletici, siluete goale şi întunecate care se profilau în lumina slabă a lunii. Copacii şi întunericul îi ascundeau foarte bine pe Moiraine şi pe Lan, care se îndepărtaseră îndeletnicindu-se, chipurile cu o treabă misterioasă, fără măcar să se oprească să-i spună ce anume era. Lan îi şoptise să aibă grijă de cai, să nu scoată vreun zgomot, apoi dispăruseră, lăsând-o acolo ca pe un băiat de la grajduri. Trase cu ochiul spre cai şi oftă exasperată.
Mandarb se pierdea în noapte aproape la fel de mult ca mantia stăpânului său. Singurul motiv pentru care armăsarul de luptă o lăsa pe Nynaeve să se apropie era pentru că Lan îi dăduse el însuşi hăţurile. Acum părea destul de liniştit, dar ea îşi amintea mult prea bine botul care se dezvelise în tăcere, când dăduse să ia căpăstrul fără să aştepte aprobarea lui Lan. Tăcerea făcuse ca armăsarul să pară şi mai periculos. Aruncându-i o ultimă privire precaută, Nynaeve se întoarse cu ochii în direcţia în care plecaseră cei doi, mângâindu-şi propriul cal, cu mişcări încete. Tresări uimită când Aldieb o înghionti cu botul său palid, dar, după ce se gândi mai bine, mângâie puţin şi iapa cea albă.
— De ce m-aş răzbuna pe tine, şopti ea, numai pentru că stăpână-ta, cu aerele alea ei…
Se uita iarăşi în împrejur, prin întuneric. „Oare ce fac?”
După plecarea din Whitebridge, trecuseră prin sate care păreau nefiresc de obişnuite, târguri care lui Nynaeve i se păruseră a nu avea nici o legătură cu lumea în care se găseau Pieriţii, trolocii şi Aes Sedai. Urmaseră drumul spre Caemlyn, până ce, la un moment dat, Moiraine se ridicase în şaua lui Aldieb, cu ochii spre răsărit, de parcă putea vedea întreaga lungime a uriaşului drum, toată distanţa până în Caemlyn, precum şi ce îi aştepta acolo.
În cele din urmă, femeia Aes Sedai răsuflase adânc şi se aşezase la loc în şa.
— Roata ţese cum îi e voia, şoptise ea, dar nu pot să cred că ţese sfârşitul speranţelor. Trebuie să mă ocup întâi de lucrurile sigure. O să fie după cum ţese Roata.