Apoi îşi îmboldise calul spre miazănoapte, părăsind drumul şi intrând în pădure. În direcţia aceea se afla unul dintre băieţi, cu tot cu moneda pe care-i o dăduse Moiraine cândva. Lan o urmase.
Nynaeve aruncase o ultimă privire pe drumul spre Caemlyn. Nu erau prea mulţi oameni pe acolo, ci numai vreo doua căruţe cu roţi mari şi una goală, cu coviltir, în depărtare, precum şi o mâna de oameni care mergeau pe jos ducându-şi desagile în spate sau cărându-le cu roaba. Unii dintre ei recunoscuseră că mergeau în Caemlyn să-l vadă pe falsul Dragon, dar cei mai mulţi tăgăduiseră asta cu vehemenţă, mai ales cei care trecuseră prin Whitebridge. În Whitebridge, începuse s-o creadă pe Moiraine. Într-o oarecare măsură. Oricum, mai mult decât înainte. Şi nu era nici o consolare în asta.
Străjerul şi femeia Aes Sedai aproape că dispăruseră printre copaci, când, în sfârşit, pornise şi ea după ei, trebuind să se grăbească pentru a nu rămâne în urmă. Lan se uita deseori în urmă şi-i făcea semne să nu se piardă, dar nu se despărţea de Moiraine, iar aceasta era mereu cu ochii aţintiţi înainte.
Într-o seară, după ce părăsiseră drumul, urma invizibilă se pierduse. Moiraine, netulburata Moiraine, se ridicase dintr-odată de lângă micul foc pe care clocotea ceainicul, cu ochii mari.
— A dispărut, şoptise ea în întuneric.
— Băiatul a…? începuse Nynaeve, dar nu reuşise să termine întrebarea. „Pe Lumină, nici măcar nu ştiu despre care dintre ei e vorba!”
— N-a murit, vorbise încet femeia Aes Sedai, dar nu mai are moneda cu el.
Se aşezase, luase ceainicul de pe foc cu mâini sigure, aruncând în el o mână de plante, şi continuase, fără niciun tremur în glas.
— De dimineaţă, o să ne continuăm drumul în aceeaşi direcţie. Când mă apropii îndeajuns, pot să-l găsesc şi fără monedă.
În timp ce focul ardea mocnit, Lan se învelise cu mantia şi adormise. Nynaeve nu putea să doarmă, ci o privea pe Moiraine, care şedea cu ochii închişi, dar cu spatele drept. Era limpede că nu dormea.
Mult după ce tăciunii se stinseseră cu totul, Moiraine deschisese ochii şi se uitase la ea. Zâmbetul de pe faţa ei se simţea chiar şi prin întuneric.
— Şi-a recăpătat moneda, Meştereasă. Totul va fi bine.
Şi se întinsese pe pături cu un oftat, adormind aproape imediat.
Oricât ar fi fost de obosită, lui Nynaeve nu-i venise uşor să-i urmeze exemplul, căci gândurile sale se îndreptau spre ce era mai rău, oricât s-ar fi străduit să le oprească. Totul va fi bine. După Whitebridge, nu mai putea să creadă aşa uşor în asemenea vorbe.
Brusc, Nynaeve se trezi din amintirile în care se cufundase; cineva tocmai îi pusese o mână pe braţ. Înăbuşindu-şi un strigăt, dădu să-şi ia cuţitul de la brâu, încleştându-şi mâna pe mâner înainte să-şi dea seama că era Lan.
Străjerul avea gluga dată pe spate, dar mantia sa schimbătoare se pierdea atât de bine în întuneric, încât conturul vag al chipului său părea să plutească suspendat prin noapte. Mâna de pe braţul ei părea să fi apărut ca printr-o vrajă.
Trase aer în piept, tremurând. Se aştepta ca el să facă vreo remarcă despre uşurinţa cu care o luase pe nepregătite, dar în loc de asta îl văzu căutând ceva în desagile de la şa.
— E nevoie de dumneata, spuse el şi îngenunche, pentru a priponi caii.
De îndată ce se asigură că n-aveau cum să mai dispară, se ridică, o apucă de mână şi se pierdu iarăşi în întuneric. Părul său era aproape la fel de greu de observat ca mantia, iar când mergea, făcea chiar mai puţin zgomot decât ea. Fără nici o plăcere, Nynaeve trebui să recunoască în sinea ei că nu l-ar fi putut urmări niciodată prin beznă, dacă n-ar fi ţinut-o de mână. Oricum, nu era convinsă că ar fi putut scăpa din strânsoare, dacă el nu ar fi acceptat să-i dea drumul; avea mâini foarte puternice.
Când ajunseră în vârful unei mici movile, care de-abia se putea numi deal, el se lăsă într-un genunchi, trăgând-o şi pe Nynaeve în jos. Îi luă o clipă să vadă că şi Moiraine era acolo. Nemişcată cum era, femeia Aes Sedai, cu mantia ei întunecată, putea fi luată drept o umbră. Lan făcu un gest către poalele dealului, unde se afla un luminiş mare.
Nynaeve se încruntă, încercând să zărească ceva cu ajutorul razelor slabe de lună, apoi înţelese ce era acolo şi zâmbi. Contururile palide erau corturi, dispuse în şiruri ordonate; o tabără de soldaţi, cufundată în beznă.
— Mantii Albe, şopti Lan, vreo două sute, poate şi mai mulţi. Acolo e o sursă de apa. Şi băiatul pe care-l căutăm.
— În tabără? întreba ea şi îl simţi, încuviinţând.
— Chiar în mijloc. Moiraine a spus că simte precis locul în care se află. M-am apropiat îndeajuns pentru a vedea că-i păzit.
— Prizonier? spuse Nynaeve. De ce?
— Nu ştiu. Fiilor n-ar trebui să le pese de un băiat de la ţară, fără vreo pricină care să le dea de bănuit. E-adevărat că nu le trebuie mult ca să intre la bănuieli, dar tot mă îngrijorează.
— Şi cum o să faci să-l eliberezi?
Numai după ce-i prinse privirea îşi dădu seama că putea să pătrundă printre două sute de oameni şi să se întoarcă împreună cu băiatul. Mă rog, la urma urmei era Străjer. Trebuie să fi fost ceva adevărat în toate poveştile pe care le auzise. Se întrebă dacă nu cumva Lan râdea de naivitatea ei, dar el îi răspunse cu glasul foarte liniştit şi hotărât:
— De scos, pot să-l scot, dar probabil că n-o să se poată furişa prea uşor. Dacă suntem observaţi, s-ar putea să ne trezim cu două sute de Mantii Albe pe urme, noi trebuind să călărim doi pe un cal. Ca să nu ne mai urmărească, trebuie să-i momim cu ceva. Eşti dispusa să rişti?
— Ca să ajut pe cineva din Emond’s Field? Desigur. Ce trebuie să fac?
El îi indică din nou ceva prin întuneric, dincolo de corturi, dar de data asta nu mai reuşi să vadă decât nişte umbre.
— Ţarcul cailor. Dacă frânghiile care-l înconjoară sunt slăbite, nu peste tot, dar suficient ca să se rupă când Moiraine va crea o diversiune, Mantiile Albe o să fie mult prea ocupaţi să fugă după propriii cai, ca să mai vină după noi. Pe partea aia sunt doi oameni de pază, dincolo de ţarc, dar dacă eşti măcar pe jumătate atât de pricepută cât cred eu, n-o să te observe.
Nynaeve înghiţi în sec. Una era să se furişeze după iepuri, alta erau paznicii înarmaţi cu suliţe şi săbii… „Deci mă crede pricepută, da?”
— De acord.
Lan dădu iarăşi din cap, de parcă nici nu se aştepta să audă altceva de la ea.
— Mai e un lucru. În noaptea asta, prin apropiere sunt lupi. Am văzut deja doi, şi, dacă i-am văzut, pesemne că sunt mai mulţi.
Se opri puţin, şi cu toate ca tonul îi rămase acelaşi, ea îşi dădu seama că era uimit.
— S-ar fi zis că ei tocmai asta voiau, să-i văd. Oricum, n-ar trebui să-ţi facă niciun necaz. În general, lupii se feresc de oameni.
— N-aş fi bănuit, rosti ea blând. Eu, una, am crescut printre păstori.
Lan mormăi ceva, iar ea zâmbi prin întuneric.
— Atunci să trecem la treabă, spuse el.
Zâmbetul ei se şterse, în momentul în care se uită în jos, la tabăra plină de bărbaţi înarmaţi. Două sute de bărbaţi, cu suliţe, săbii şi… înainte să apuce să se răzgândească, îşi potrivi cuţitul în teacă şi dădu să plece. Moiraine îi prinse braţul, aproape la fel de strâns ca Lan.
— Ai grija, o sfătui încet femeia Aes Sedai. După ce tai frânghiile, întoarce-te cât de repede poţi. De acum faci parte din Pânză, şi nu aş risca să te pierd, aşa cum n-aş risca nici vieţile celorlalţi, dacă acum n-ar fi toată lumea în primejdie.