Pe furiş, Nynaeve îşi frecă braţul, după ce Moiraine îi dădu drumul. N-avea de gând să-i dea de înţeles că strânsoarea ei o duruse. Dar cealaltă îşi întorsese pe dată privirile către tabăra de dedesubt, rămânând tăcută. Iar Străjerul dispăruse. Dându-şi seama de asta, Nynaeve tresări. Nu-l auzise plecând. „Lumina să-l orbească! Halal Străjer!” Cu mişcări iuţi, îşi legă fustele ca să se poată mişca nestingherită şi plecă repede.
După câteva clipe în care crengile uscate trosneau sub picioarele ei, încetini, simţindu-se mulţumită că nu era nimeni acolo care s-o vadă roşind. Ideea era să se furişeze, că doar nu se luase la întrecere cu Străjerul. „Nu mai spune, chiar aşa?”
Alungă gândul şi îşi îndreptă atenţia spre pădurea întunecată prin care se strecura. Nu era greu să facă asta, căci lumina slabă a lunii intrată în ultimul pătrar era mai mult decât suficientă pentru oricine care învăţase de la tatăl ei, iar pământul cobora într-o pantă uşoară, care nu o speria deloc. Copacii însă, care se profilau goi pe cerul nopţii, îi aminteau în permanenţă că acum nu mai era vorba despre un joc, ca în copilărie, iar vântul care jelea aducea prea mult cu sunetul scos de cornul trolocilor. Acum, că era singură prin întuneric, îşi aminti că acei lupi care, în mod obişnuit, fugeau de oameni, se comportaseră diferit în Ţinutul celor Două Râuri, în iarna aceea.
Când simţi, în cele din urma, miros de cai, o cuprinse o senzaţie de uşurare. Aproape ţinându-şi răsuflarea, se întinse pe burtă şi se furişă în direcţia vântului, către sursa mirosului.
Zări gărzile numai cu câteva clipe înainte să ajungă în dreptul lor; veneau prin întuneric, chiar spre ea, cu mantiile lor albe care fluturau în vânt şi aproape scânteiau în bătaia razelor de lună. Ar fi putut la fel de bine să aibă şi torţe, oricum se vedeau de la mare distanţă. Împietri în loc, încercând să se facă una cu pământul. Cei doi se opriră solemni, la nici zece paşi de ea, faţă în faţă, cu suliţele pe umeri. Dincolo de ei se zăreau nişte umbre care erau, probabil, caii. Mirosul de grajd, de cal şi de bălegar se simţea puternic.
— Totu-i bine, nici o primejdie în noapte, anunţă una dintre siluetele cu mantie albă. Fie ca Lumina să ne scalde şi să ne apere de Umbră.
— Totu-i bine, nici o primejdie în noapte, răspunse şi celălalt. Fie ca Lumina să ne scalde şi să ne apere de Umbră.
Şi, cu asta, se întoarseră pe călcâie şi porniră din nou pe drumul pe care veniseră.
Nynaeve aşteptă, numărând în gând, până ce gărzile se mai întâlniră de două ori. Fiecare tură durase exact cât celelalte şi, de fiecare dată, dialogul se repetase aidoma. Nici măcar o privire nu aruncaseră în jur, ci mergeau apăsat, cu ochii aţintiţi înainte. Se întrebă dacă nu cumva ar fi trecut neobservată, chiar dacă se ridica în picioare.
Înainte ca bezna să înghită a treia oară faldurile albe ale mantiilor, ea se şi ridicase şi o pornise spre cai, în fugă, însă cu umerii aduşi. Când se apropie, încetini, ca să nu sperie animalele. Chiar dacă Mantiile Albe nu vedeau mai departe de lungul nasului, era sigură că ar fi venit să cerceteze, dacă ar fi auzit caii începând dintr-odată să necheze.
Aceştia erau priponiţi pe mai multe şiruri, dar, aşa cum stăteau, cu capetele plecate, se desluşeau numai ca nişte pete tulburi prin întuneric. Din când în când, câte unul fornăia sau bătea din copită. Din pricina luminii slabe a lunii, nu văzu ţăruşul de la capătul şirului decât când ajunse foarte aproape de el. Se întinse spre frânghia care înconjura locul, şi îngheţă, când calul cel mai apropiat îşi înălţă capul şi o privi. Căpăstrul său era legat cu un laţ mare de funia groasă care ajungea până la ţăruş. „Dacă nechează o dată…” Inima îi bătea să-i spargă pieptul; i se părea că răsuna atât de puternic, încât până şi gărzile o puteau auzi.
Fără să-şi ia ochii de la cal, începu să taie funia, pipăind cu mâna ca să-şi dea seama cât mai avea. Calul scutură din cap, iar Nynaeve aproape că leşină. „Doar o dată să necheze…”
Simţind că funia se mai ţinea numai în câteva fire răsucite, se îndreptă cu mare grijă spre şirul următor, cu privirile aţintite asupra calului, până când nu mai putu să-l vadă limpede, apoi trase aer în piept, tremurând din toate încheieturile. Dacă păţea de fiecare dată la fel, probabil că n-ar fi reuşit să termine treaba.
Numai că niciunul dintre caii priponiţi în şirurile următoare nu se mai trezi, nici măcar când ea se taie la degetul mare şi îşi înăbuşi un strigăt de durere. Cu degetul în gură, se uită cu mare grijă îndărăt, în direcţia din care venise. Pentru că vântul îi bătea din faţă, nu mai putea auzi schimbul de cuvinte dintre cei doi paznici; ei însă ar fi putut s-o audă, dacă se aflau în locul potrivit. Dacă veneau cumva să cerceteze locul, vântul ar fi înăbuşit sunetul paşilor lor, iar ea nu i-ar fi putut observa decât când ar fi fost aproape. „E momentul să plec. Dacă patru cai din cinci scapă, nimeni n-o să mai aibă timp de altceva.”
Dar nu se mişcă din loc. Parcă vedea privirea lui Lan, în momentul în care ajungea să-i povestească ce făcuse. În ochii lui nu s-ar fi citit nici o acuzaţie; gândul care-i trecuse prin minte era drept, iar el n-avea ce s-aştepte mai mult. În fond, era Meştereasă, şi nu un Străjer, fir-ar să fie, de neînvins şi care se putea face aproape nevăzut. Cu toate astea, strângând din dinţi, se furişă înspre ultimul şir de cai, iar primul animal de care dădu cu ochii se dovedi a fi Bela.
Silueta scundă şi lăţoasă era de neconfundat. Ar fi fost o coincidenţă prea mare ca, tocmai aici şi acum, să apară un alt cal aidoma celui pe care-l cunoştea atât de bine. Dintr-odată, se simţi atât de mulţumită că nu plecase înainte să treacă şi pe la acest ultim şir, încât se înfioră. Braţele şi picioarele începură să-i tremure atât de tare, încât se temu să atingă funia, dar mintea îi rămase limpede, ca apa Izvorului de Vin. Egwene era şi ea aici, împreună cu unul dintre cei trei băieţi. Iar dacă trebuia să plece călărind câte doi, unii dintre Fii i-ar fi ajuns din urmă, oricât de departe s-ar fi împrăştiat caii, şi unii dintre ei ar fi murit. Era sigură de asta, ca şi cum ar fi ascultat vântul. Acest gând o făcu să simtă un fior de spaimă: oare de ce era atât de sigură? Nu avea nimic de-a face cu vremea, cu recoltele sau cu boala. „De ce a trebuit Moiraine să-mi spună că pot folosi Puterea? De ce nu m-a lăsat în pace?”
Ciudat, dar teama o făcu să se oprească din tremurat. Cu mâini sigure, ca şi cum ar fi fost acasă, pisând ierburi în mojar, tăie funia, aşa cum făcuse şi mai înainte. Punându-şi pumnalul la loc în teacă, desfăcu rapid căpăstrul Belei. Iapa cea zburlită se trezi, tresărind şi scuturând din cap, dar Nynaeve o mângâie pe bot şi-i şopti la ureche cuvinte liniştitoare. Bela pufni înfundat şi păru mulţumită.
Şi alţi cai din şir se treziseră, şi acum o priveau. Amintindu-şi de Mandarb, ea se întinse şovăitor spre următorul căpăstru. Până la urmă, calul nu se opuse când văzu mâna străină care-l dezlega. De fapt, părea să dorească şi el câteva mângâieri, de felul celor pe care le primise Bela. Strângând în mâini căpăstrul iepei, şi-l înfăşură pe celălalt la încheietură, privind îngrijorată către tabără. Corturile albe nu erau la foarte mare distanţă, şi se zăreau până şi bărbaţii care se plimbau printre ele. Dacă observau caii foindu-se şi veneau să vadă ce se întâmplase…
Cu disperare, îşi dori ca Moiraine să nu mai aştepte întoarcerea ei, ci să facă exact ce şi pusese în gând. „Lumină, fa-o să înceapă, înainte ca…”
Dintr-odată, o explozie de lumină împrăştie bezna, deasupra capului ei, luminând pentru o clipă totul împrejur. Tunetul îi bubui în urechi, atât de tare încât i se păru că avea să cadă din picioare, în clipa în care un trăsnet cu trei limbi de foc lovi pământul, chiar lângă locul în care erau priponiţi caii, împroşcând cu praf şi pietre, ca o fântână. Mugetul pământului despicat se lupta cu ecoul trăsnetului. Caii turbară şi începură să necheze, ridicându-se în două picioare. Funiile se rupseră cu un trosnet, în locurile în care fuseseră tăiate. Se văzu un alt fulger, înainte ca urma lăsată de primul să fi dispărut complet.