Nynaeve era prea ocupată ca să se mai bucure. La primul trăsnet, Bela se năpusti într-o direcţie, în timp ce al doilea cal dădu s-o ia la fugă în direcţia cealaltă. Se simţi de parcă i-ar fi smuls cineva braţele din umeri. O clipă nesfârşită rămase aşa, spânzurată între cei doi cai, ridicată de la pământ, neputând nici măcar să strige, din pricina celei de a doua bubuituri. Trăsnetele loviră iar şi iar, într-un muget care se prăvălea fără încetare din ceruri. Împiedicaţi s-o apuce în direcţia în care porniseră, caii se năpustiră înapoi, îngăduindu-i să pună picioarele pe pământ. Ar fi vrut să se ghemuiască jos şi să-şi aline durerea din umeri, dar nu era vreme. Bela şi calul celălalt se năpusteau spre ea, cu ochii daţi peste cap, încât li se vedea numai albul ochilor, ameninţând s-o răstoarne şi s-o calce în picioare. Cumva, reuşi să ridice braţele, să se prindă de coama Belei şi să se urce pe spinarea iepei care gâfâia. Căpăstrul celălalt era încă înfăşurat în jurul încheieturii sale, înfipt adânc în carne.
Văzând o siluetă lungă şi cenuşie care se năpusti pe lângă ea, se simţi cuprinsă de teamă. Fiara însă nu-i băgă în seamă nici pe ea şi nici pe cei doi cai, ci se aruncă spre ceilalţi, care acum fugeau în toate direcţiile. O altă siluetă ucigaşă o urmă la mică distanţă. Nynaeve simţea că-i venea să ţipe din nou, dar nu scoase niciun sunet. „Lupii! Lumina să ne ajute! Ce face Moiraine?”
O îmboldi pe Bela cu călcâiele, dar nu mai era nevoie. Iapa o luă la galop, iar celălalt se dovedi foarte dornic s-o urmeze. Fugeau fără să le pese încotro, numai să poată scăpa de focul prăvălit din cer, care sfâşia noaptea.
38
Salvarea
Perrin se aşeză cât putu de bine, cu încheieturile legate la spate, şi în cele din urmă renunţă să se mai foiască, oftând. Când scăpa de o piatră, dădea de alte două. Cu mişcări stângace, încercă să se învelească iarăşi cu mantia. Noaptea era rece, iar pământul părea să-i absoarbă toată căldura din oase, aşa cum se întâmplase în fiecare noapte, de când fuseseră prinşi de Mantiile Albe. Fiii nu erau de părere că prizonierii ar avea nevoie de pături sau de adăpost. Mai ales nişte Iscoade periculoase ale Celui Întunecat, ca ei.
Egwene zăcea ghemuită, lipită de spatele lui, pentru a se încălzi, cufundată în somnul adânc al istovirii. Nici măcar nu se trezi când el îşi schimba poziţia. Soarele asfinţise de mult, iar pe Perrin îl durea tot trupul, după o zi de mers în urma unui cal, cu un laţ de gât, dar nu putea să adoarmă.
Trupa nu se mişca prea repede. Pierzându-şi aproape toţi caii de rezervă din pricina lupilor din stedding, Mantiile Albe nu puteau mărşălui atât de repede precum şi-ar fi dorit; şi pentru această întârziere dădeau vina pe cei doi din Emond’s Field. Cu toate acestea, cele două şiruri răsucite de călăreţi nu pierdeau vremea – Seniorul Bornhald dorea să ajungă în Caemlyn la timp pentru ceea ce-şi propusese iar în mintea lui Perrin se strecurase teama că, dacă se prăbuşea, călăreţul care-l trăgea după el nu s-ar fi oprit, în ciuda poruncilor Seniorului Căpitan Bornhald de a-i ţine în viaţă pentru a-i da pe mâna Inchizitorilor din Amador. Ştia bine că, într-o asemenea situaţie, nu se putea salva; singurele clipe în care i se dezlegau mâinile erau atunci când primea mâncare sau când era dus la privatele improvizate. Laţul din jurul gâtului făcea ca fiecare pas să fie chinuitor, şi fiecare piatră de sub picioare – un pericol de moarte. Îl obliga să păşească încordat, cercetând pământul cu ochi neliniştiţi. De câte ori arunca o privire spre Egwene, o vedea făcând acelaşi lucru. Când ridica ochii, i se zărea chipul încordat şi speriat. Niciunul dintre ei nu îndrăznea însă să înalţe capul decât pentru câteva clipe.
De obicei, se prăbuşea ca o zdreanţă de îndată ce Mantiile Albe îi îngăduiau să se oprească, dar în noaptea aceea avea capul plin de gânduri. Trăia cu spaima în suflet de zile întregi. Dacă închidea ochii, nu vedea decât ceea ce le făgăduise Byar, după ajungerea în Amador.
Era convins că Egwene nu credea încă ce le spusese Byar cu glasul acela înfundat al lui. Dacă ar fi crezut, n-ar fi putut dormi, în ciuda oboselii. La început, nici el nu crezuse. Şi tot nu voia să se împace cu gândul; oamenii nu le făceau astfel de lucruri semenilor lor. Dar Byar nu-i ameninţase, de fapt; le vorbise despre fiare înroşite în foc şi despre cleşti, despre cuţitele care jupuiau pielea şi acele care se înfigeau în trup cu o voce foarte calmă, de parcă îi întreba dacă nu le era cumva sete. Nu părea să vrea să-i sperie. În ochii lui nu se vedea nici o umbră de bucurie. Pur şi simplu nu-i păsa dacă erau sau nu speriaţi, dacă se chinuiau sau nu, dacă mai trăiau sau nu. Când îşi dăduse seama de asta, Perrin se înfricoşase cu adevărat şi se convinsese, în cele din urmă, că Byar spunea purul adevăr.
Mantiile celor două gărzi sclipeau cenuşiu, în razele slabe de lună. Nu le vedea chipurile, dar ştia că erau de pază neobosiţi. Ca şi cum ar mai fi putut încerca totuşi ceva, aşa legaţi fedeleş cum erau. Îşi amintea că, la un moment dat, când încă mai era puţina lumină, văzuse pe feţele lor o expresie de dezgust şi de dispreţ, ca şi cum ar fi fost puşi să păzească nişte monştri murdari, urât mirositori şi hidoşi. Toate Mantiile Albe îi priveau în felul ăsta, de fiecare dată. „Lumină, cum să fac să-i conving că nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat? De ce sunt deja încredinţaţi că asta suntem?” Stomacul i se strânse de scârbă. Până la urmă, ştia că putea ajunge să mărturisească orice, numai pentru a-i face pe Inchizitori să se oprească.
Se apropia cineva, un bărbat cu mantie albă, ducând o lampă în mână. Se opri să le vorbească gărzilor, care-i răspunseră cu mult respect. Perrin nu izbuti să audă ce se spunea, dar recunoscu silueta înaltă şi slabă.
Miji ochii, atunci când celalalt îi apropie lampa de faţă. Byar avea cu el securea lui, pe care şi-o oprise pentru sine. Sau, cel puţin, aşa i se părea lui Perrin, care nu-l mai văzuse niciodată fără ea.
— Trezeşte-te, îi porunci cu un glas monoton, de parcă i se părea că Perrin dormea cu capul sus, însoţindu-şi vorbele cu o lovitură zdravănă de picior în coaste.
Perrin gemu printre dinţii strânşi. Avea deja o sumedenie de vânătăi pe trup, din pricina încălţărilor lui Byar.
— Trezeşte-te, am spus.
Piciorul se pregăti să lovească din nou, iar Perrin şopti repede:
— Sunt treaz.
Era obligatoriu să răspunzi la ce-ţi poruncea Byar; altfel, găsea el moduri de a-ţi atrage atenţia. Aşeză lampa pe pământ şi se aplecă să le verifice legăturile. Trase puternic de încheieturile lui Perrin, răsucindu-i braţele în umăr. Văzând nodurile strânse, aşa cum le lăsase, trase şi de funia de la glezne, făcându-l să se zgârie de pământul stâncos. Bărbatul părea prea slab pentru a avea putere, dar şi Perrin era istovit, ca un copilaş firav. Aşa se întâmpla noapte de noapte. Când Byar se ridică, Perrin observă că Egwene încă nu se trezise.
— Trezeşte-te! strigă el. Egwene! Trezeşte-te!
— Ce… ce e? se auzi glasul speriat al lui Egwene, încă răguşită din pricina somnului. Ea înălţa capul, clipind des în lumină.