Byar nu dădu niciun semn că ar fi fost dezamăgit pentru că nu avusese ocazia s-o trezească lovind-o cu piciorul; nu făcea asta niciodată. În schimb, îi verifică legăturile, la fel de aspru cum făcuse şi cu Perrin, fără să dea atenţie gemetelor ei. Durerea pe care o provoca era încă unul dintre lucrurile care nu păreau să-l afecteze în niciun fel; numai pe Perrin părea să vrea în mod deosebit să-l chinuie, de parcă nu putea să uite că-i ucisese doi dintre Fii, chiar dacă Perrin însuşi nu-şi putea aminti.
— De ce să doarmă Iscoadele Celui Întunecat, vorbi Byar pe un ton şters, când oamenii de ispravă trebuie să rămână treji ca să-i păzească?
— Pentru a suta oară, răspunse istovită Egwene, nu suntem Iscoade ale Celui Întunecat.
Perrin se încordă. Uneori, o asemenea replică le aducea o predică, ţinuta cu glas monoton şi scăzut, despre mărturisire şi căinţă, care ajungea la descrierea metodelor folosite de Inchizitori pentru a obţine aşa ceva. Alteori, predica venea împreună cu nişte lovituri. De data aceasta însă, spre mirarea sa, Byar nu băgă în seamă răspunsul.
În schimb, se lăsă pe vine în faţa lui Perrin, cu silueta sa colţuroasă şi slabă, cu securea pe genunchi. Soarele aurit de pe pieptul stâng al mantiei, şi cele două stele de aceeaşi culoare de dedesubt, sclipeau în lumina lămpii. Scoţându-şi coiful, îl aşeză lângă lampă. Pe chipul său nu se mai citea numai dispreţul şi ura, ci acum mai apăruse şi altceva, o expresie concentrată şi de nedescifrat. Îşi lăsă braţele pe mânerul securii şi-l cercetă cu privirea pe Perrin, în tăcere. Acesta încercă să rămână neclintit sub privirile aruncate din ochii aceia înfundaţi în orbite.
— Ne încetiniţi din marş, tu şi lupii tăi, Iscoadă a Celui Întunecat. Consiliul Aleşilor a auzit zvonuri despre astfel de lucruri, şi vrea să afle mai multe, aşa că trebuie să fii dus în Amador şi dat pe mâna Inchizitorilor, dar ne ţii din drum. Nădăjduiam că ne vom putea mişca îndeajuns de repede, chiar şi fără cai de schimb, dar m-am înşelat.
Spunând acestea, tăcu, şi se încruntă la ei. Perrin aşteptă; era sigur că Byar avea să continue, când se simţea pregătit.
— Seniorul Căpitan se află în încurcătură, vorbi în cele din urmă Byar. Din pricina lupilor, trebuie să va duca la Consiliu, dar trebuie să ajungă şi în Caemlyn. Nu avem cai în plus pe care să vă urcaţi, dar, dacă vă lăsăm să mergeţi în continuare pe jos, n-o să mai ajungem în Caemlyn la vreme. Seniorul Căpitan nu şovăie când vine vorba de îndatoririle sale, şi are de gând să vă ducă în faţa Consiliului.
Egwene scoase un sunet. Byar se uita fix la Perrin, iar acesta îl privea şi el, fiindu-i parcă frică să clipească.
— Nu înţeleg, murmură el.
— Nu-i nimic de înţeles, răspunse Byar. Numai pure presupuneri. Dacă ar fi să scăpaţi, nu am avea timp să vă urmărim. Nu avem niciun ceas de pierdut, dacă este să ajungem la vreme în Caemlyn. Dacă, să spunem, v-aţi tăia frânghiile cu colţul unei pietre şi aţi dispărea în noapte, problema Seniorului Căpitan s-ar rezolva.
Fără să-şi ia ochii de la Perrin, vârî mâna sub mantie şi aruncă discret ceva pe jos. Din instinct, Perrin urmări obiectul cu privirea, şi făcu ochii mari, văzând ce era. O piatră. O piatră despicată, cu margini ascuţite.
— Numai presupuneri, glăsui Byar. Şi gărzile care vă păzesc fac presupuneri în noaptea asta.
Gura lui Perrin se uscă brusc. „Gândeşte-te bine! Lumina să m-ajute, trebuie să gândesc bine şi să nu fac nici o greşeală!”
Putea fi oare adevărat? Era cu putinţă ca nevoia Mantiilor Albe de a ajunge în Caemlyn să fie îndeajuns de mare pentru aşa ceva? Pentru a lăsa să scape nişte oameni bănuiţi a fi Iscoade ale Celui Întunecat? O asemenea încercare nu-i era de niciun folos; nu ştia îndeajuns de multe lucruri. Byar era singurul care binevoia să le vorbească, în afară de Seniorul Căpitan Bornhald, şi niciunul din cei doi nu era prea dispus să le dea informaţii. Trebuia să apuce pe altă cale. Dacă Byar voia să-i vadă scăpând, de ce nu le tăia pur şi simplu legăturile? Byar să vrea să-i vadă scăpând? Byar, care era convins până în măduva oaselor că erau Iscoade ale Celui Întunecat. Byar, care ura Iscoadele Celui Întunecat mai mult chiar decât pe Cel Întunecat. Byar, care căuta orice prilej să-i provoace durere, pentru că omorâse doi dintre ai lui. Byar să vrea să-i vadă scăpând?
Dacă înainte i se păruse că gândurile i se învârtejeau în minte, acum se simţea de-a dreptul copleşit. În ciuda frigului, pe chipul său şiroia sudoarea. Aruncă o privire spre gărzi.
Erau numai nişte siluete cenuşii, dar i se părea că stăteau la pândă, în aşteptare. Dacă el şi Egwene erau ucişi în timp ce încercau să scape, după ce-şi tăiaseră frânghiile cu o piatră care s-ar fi putut găsi acolo din întâmplare… într-adevăr, atunci problema Seniorului Căpitan s-ar fi rezolvat de la sine. Iar Byar ar fi ajuns să-i vadă morţi, aşa cum îşi dorea.
Bărbatul cel descărnat îşi luă coiful de lângă lampă şi dădu să se ridice.
— Aşteptaţi! îl rugă Perrin cu un glas răguşit, tot frământându-se şi încercând să găsească o cale de scăpare. Aşteptaţi, vreau să vă vorbesc. Eu…
„Vin ajutoare!”
Gândul îi înflori în minte ca o rază limpede de lumină în mijlocul haosului, atât de tulburător, încât, preţ de o clipă, uită de orice altceva, până şi unde se găsea. Grialba era în viaţă. Elyas, îi transmise el lupului cu ajutorul gândurilor, întrebându-l fără cuvinte dacă şi celalalt mai era viu. Drept răspuns, primi o imagine. Elyas, întins pe un pat din crengi veşnic verzi, lângă un foc mic, într-o peşteră, îngrijindu-şi o rană de la şold. Totul dură numai o clipă. Căscă gura la Byar, iar chipul său se lăţi într-un rânjet prostesc. Elyas era în viaţă. Grialba era în viaţă. Le veneau ajutoare.
Byar se opri, fără să se fi ridicat de tot în picioare, privindu-l.
— Ţi-a trecut ceva prin minte, Perrin din Ţinutul celor Două Râuri, şi vreau să ştiu ce.
O clipă, Perrin se gândi că se referea la gândul pe care i-l trimisese Grialba. Panica i se oglindi pe chip, urmată de uşurare. Byar nu avea cum să ştie. Acesta îi privi cu atenţie chipul şi, pentru prima dată, întoarse ochii spre piatra pe care o aruncase pe pământ. Era pe punctul de a se răzgândi, îşi dădu Perrin seama. Dacă-şi schimba intenţiile, ar fi riscat oare să mai lase pe cineva în viaţă care să poată vorbi? Frânghiile puteau fi slăbite şi după ce oamenii legaţi cu ele erau ucişi, chiar dacă exista pericolul de a fi descoperit. Privi în ochii lui Byar – cearcănele adânci de pe chipul acestuia îl făceau să pară că se uita la el dintr-o peşteră întunecată – şi văzu că i se hotărâse moartea.
Byar deschise gura, dar, pe când Perrin aştepta să i se pronunţe sentinţa, lucrurile începură să se întâmple mult prea repede pentru a mai putea gândi ceva. Brusc, una dintre gărzi dispăru. Acum erau două siluete, neclare, iar în clipa următoare una dintre ele fu înghiţită de întuneric. Al doilea bărbat se răsuci pe călcâie, dând să strige, dar, înainte să rostească prima silabă, se auzi un zgomot înfundat, iar el se prăbuşi ca un copac retezat.
Byar se întoarse şi el, iute ca un şarpe care loveşte, învârtind securea în mâini atât de repede, încât aceasta începu să zbârnâie. Perrin făcu ochii mari, când în cercul de lumină pătrunse noaptea. Deschise gura să ţipe, dar frica îl împiedică să scoată vreun sunet. O clipă, uită chiar şi că Byar voia să-i ucidă. La urma urmei, Mantia Albă era o fiinţă umană, iar noaptea prinsese viaţă ca să-i ia pe toţi după ea.
Apoi, pata întunecată deveni Lan, a cărui mantie flutura, schimbându-şi culoarea la fiecare mişcare, de la cenuşiu la negru. Securea din mâinile lui Byar se năpusti ca fulgerul… iar Lan păru să se aplece liniştit într-o parte, lăsând tăişul să treacă atât de aproape, încât trebuia să-i fi simţit atingerea. Byar căscă ochii, când forţa propriei lovituri îl dezechilibră, iar Străjerul îl lovi cu mâinile şi picioarele, cu o serie de mişcări foarte iuţi, atât de iuţi, încât Perrin nu mai ştia ce vede. Un singur lucru era limpede: Byar se prăbuşi ca o marionetă. Înainte ca trupul său să atingă pământul, Străjerul se şi lăsase în genunchi, pentru a stinge lampa.