Brusc, se făcu întuneric la loc. Perrin rămase cu ochii măriţi de uimire, fără să mai vadă nimic. Lan părea să fi dispărut din nou.
— Eşti chiar…? se auzi glasul lui Egwene, care-şi înăbuşi un suspin. Am crezut că ai murit. Am crezut că aţi murit cu toţii.
— Încă nu, îi răspunse Străjerul, printr-o şoapta înfundată în care răsuna o urmă de veselie.
Nişte mâini îl atinseră pe Perrin, îi găsiră legăturile. Un cuţit tăie funiile aproape fără să-l smucească, iar el se eliberă. Ridicându-se în picioare, simţi durere în muşchii amorţiţi. Frecându-şi încheieturile, trase cu ochiul la grămada cenuşie care fusese Byar.
— L-ai…? Adică, e…?
— Nu, se auzi din întuneric glasul liniştit al lui Lan. Eu nu ucid, decât dacă n-am de ales. Dar n-o să mai supere pe nimeni, o vreme. Nu mai pune întrebări, şi ia repede două mantii din alea. Nu avem mult timp.
Perrin se furişă până în locul în care zăcea Byar. Îi trebui ceva curaj ca să-l poată atinge, iar când simţi că pieptul bărbatului se ridica şi cobora, îi veni să-şi retragă mâna. I se făcu pielea de găină când desfăcu mantia cea albă şi o luă cu el. În ciuda a ceea ce-i spusese Lan, parcă-l vedea pe omul cel tras la faţă ridicându-se dintr-odată. Cu mişcări iuţi, pipai împrejur până ce-şi găsi securea, apoi se furişă spre unul dintre oamenii de gardă. La început, i se păru ciudat că nu simţea nici o repulsie să-l atingă pe bărbatul care zăcea fără simţire, dar apoi îşi dădu seama care era motivul. Toate Mantiile Albe îl urau, dar ăsta era un sentiment pur omenesc. Byar nu simţea nimic altceva decât că trebuia ca el să moară; nu era ură, nu era la mijloc niciun fel de sentiment.
Luând în braţe cele două mantii, se răsuci pe călcâie, şi atunci îl cuprinse panica. În întuneric, îşi pierduse dintr-odată simţul orientării, nu mai ştia cum să se întoarcă la Lan şi la ceilalţi. Rămase locului, fiindu-i teamă să se mai mişte. Până şi Byar, lipsit de mantia cea albă, pierise în beznă. Nu era nimic după care să se poată orienta. Dacă nu o apuca în direcţia cea bună, era posibil să ajungă în tabără.
— Aici.
Se duse împiedicat în direcţia din care venise şoapta Străjerului, până ce simţi nişte mâini care-l opriră. Egwene aproape că nu se mai vedea, iar chipul Străjerului era doar o pată tulbure. Restul trupului său părea să fi dispărut cu totul. Le simţea privirile aţintite asupra lui, şi se întrebă dacă nu le datora o explicaţie.
— Puneţi-vă mantiile, le porunci încet Lan. Repede. Pe ale voastre faceţi-le ghem. Şi fără zgomot. Încă n-am scăpat.
În mare grabă, Perrin îi întinse una din mantii lui Egwene, uşurat că nu mai trebuia să le povestească despre temerile sale. Propria mantie şi-o făcu ghem pentru a o putea duce, apoi şi o trase pe cea albă pe umeri. Simţi un fior când o îmbrăcă, o teamă care i se înfipse ca un cuţit între omoplaţi.
Oare mantia rămasă la el era a lui Byar? O clipă, îşi imagină că simţea până şi mirosul bărbatului aceluia posomorât.
Lan le ceru să se apuce de mână, iar Perrin înşfăcă securea, iar cu cealaltă luă mâna lui Egwene, dorindu-şi ca Străjerul să pornească odată la drum, înainte ca închipuirea sa s-o ia razna. Dar rămaseră în continuare pe loc, înconjuraţi de corturile Fiilor, două siluete cu mantii albe şi una nevăzută, a cărei prezenţă doar se simţea.
— Curând, şopti Lan. Foarte curând.
Deasupra taberei apăru un fulger, atât de aproape, încât Perrin simţi cum i se ridică părul pe braţe şi din cap, când îl zări. Chiar dincolo de corturi, pământul explodă din pricina loviturii; bubuitura de jos se contopi cu cea din văzduh. Înainte ca lumina să fi apucat să se stingă, Lan o porni la drum, conducându-i.
De abia făcuseră un pas, când un alt trăsnet sfâşie noaptea, apoi fulgerele începură să cadă ca grindina, pâlpâind, ca şi cum întunericul ar fi venit în rafale scurte. Tunetele răsunau sălbatic, contopindu-se unele cu altele, dând naştere unui huruit neîntrerupt şi tremurat. Caii cuprinşi de teamă nechezau, dar nu se auzeau decât în clipele în care tunetele se opreau. Oamenii ieşeau împiedicându-se din corturi, unii învăluiţi în mantiile albe, alţii doar pe jumătate îmbrăcaţi, unii alergând de colo-colo, alţii împietriţi în loc, ca şi cum ar fi ameţit.
Lan îi trăgea după el, păşind repede prin mijlocul vacarmului. Perrin era ultimul din şir. Mantiile Albe îi priveau trecând, făcând ochii mari. Câţiva le strigară ceva, dar nu se auzi nimic din pricina tunetelor. Însă nimeni nu încercă să-i oprească, văzându-i, la rândul lor, îmbrăcaţi cu mantiile luate de la cei doborâţi. Trecură printre corturi, ieşiră din tabără şi se îndepărtară, şi nimeni nu făcu niciun gest să-i oprească.
Sub picioarele lui Perrin, pământul deveni neregulat, iar crengile începură să-l lovească peste braţe, în timp ce se lăsa dus. Un fulger sclipi brusc, apoi dispăru. Ecoul unui tunet străbătu văzduhul, apoi se pierdu şi el. Perrin privi peste umăr. Printre corturi se aprinseseră mai multe focuri. Pesemne că unele trăsnete căzuseră chiar la ţintă, sau poate că oamenii cuprinşi de panică răsturnaseră lămpile. Încă se auzeau strigăte slabe, din depărtare. Unii încercau să restabilească ordinea sau să afle ce se-ntâmplase. Pământul începu să urce, iar corturile, focurile şi strigătele rămaseră în urmă.
Când Lan se opri pe neaşteptate, Perrin fu aproape să o calce pe Egwene pe picioare. În faţa lor, scăldaţi în razele lunii, se aflau trei cai.
O umbră se mişcă, şi se auzi glasul supărat al lui Moiraine.
— Nynaeve nu s-a întors. Mi-e teamă că fata asta a făcut o prostie.
Lan se răsuci pe călcâie, ca şi cum ar fi dat să se întoarcă de unde venise, dar Moiraine îl opri cu o singură vorbă, rostită pe un ton aprig, ca plesnetul unui bici.
— Nu!
El rămase pe loc, privind-o pieziş. Numai chipul şi mâinile i se vedeau, şi nici acelea foarte limpede. Femeia continuă pe un ton mai blând, dar la fel de ferm.
— Unele lucruri sunt mai importante decât altele. Ştii asta.
Străjerul nu se mişcă, iar glasul ei se înăspri din nou.
— Aminteşte-ţi ce ai jurat, al’Lan Mandragoran, Senior al celor Şapte Turnuri! Cum rămâne cu jurămintele unui Senior Încununat al Războiului, din Malkier?
Perrin clipi surprins. Lan era toate aceste lucruri? Egwene murmură ceva, dar el nu-şi putea lua ochii de la tabloul din faţa ochilor săi, Lan care stătea încordat ca un lup din haita Grialbei, un lup încolţit de mărunta Aes Sedai, şi care căuta în zadar să scape de pieire.
Lumea se puse din nou în mişcare după ce se auzi trosnetul unor crengi din pădure. Din doi paşi mari, Lan se aşeză între Moiraine şi locul din care venea sunetul, având în mână sabia care reflecta razele de lună. Însoţiţi de trosnete şi foşnet de ierburi uscate, doi cai apărură dintre copaci, unul având şi un călăreţ în spate.
— Bela! strigă Egwene în acelaşi moment în care Nynaeve, urcată în şaua iepei zburlite, spunea:
— Am crezut că te-am pierdut, Egwene! Slavă Luminii că eşti în viaţa.
Ea se dădu jos din şa, dar, când se îndreptă spre cei din Emond’s Field, Lan o prinse de braţ, iar ea se opri brusc, privindu-l în ochi.