— Trebuie să plecăm, Lan, grăi Moiraine, părând iarăşi netulburată, iar Străjerul îşi slăbi strânsoarea.
Nynaeve îşi frecă braţul în timp ce dădea fuga să o îmbrăţişeze pe Egwene, dar lui Perrin i se păru că o auzi şi râzând pe înfundate, ceea ce-l uimi, pentru că avea oarecum impresia că nu râdea de bucurie că-i revede.
— Unde sunt Rand şi Mat? întrebă el.
— În altă parte, răspunse Moiraine, iar Nynaeve bombăni ceva pe un ton aspru, făcând-o pe Egwene să rămână cu gura căscată; Perrin clipi şi eclass="underline" prinsese sfârşitul unui blestem, şi încă unul foarte vulgar, din cele folosite de căruţaşi. Facă Lumina să fie bine, continuă femeia Aes Sedai, de parcă nu observase.
— Niciunul dintre noi n-o va duce bine, îi avertiză Lan, dacă ne prind Mantiile Albe. Hai, schimbaţi-vă, şi urcaţi pe cai.
Perrin se căţără pe spinarea calului pe care Nynaeve îl adusese împreună cu Bela. Lipsa şeii nu-l stânjenea în niciun fel; acasă nu prea călărise, dar când o făcuse, de cele mai multe ori se lipsise de şa. Luă cu el şi mantia cea albă, strânsă şi legată la cingătoare. Străjerul le spusese să nu lase nici o urmă care să-i conducă pe Fii, în afară de ceea ce nu puteau evita. Încă i se părea că simte mirosul lui Byar, impregnat în mantie.
Când porniră, cu Străjerul în frunte, deschizând drumul cu armăsarul său mare şi negru, Perrin simţi din nou în minte atingerea Grialbei. „Cândva, din nou.” Era mai degrabă o senzaţie decât o replică, o senzaţie în care se regăsea făgăduinţa unei întâlniri dinainte sortite, aşteptarea şi resemnarea în faţa a ceea ce avea să urmeze, toate la un loc. Încercă să întrebe când şi de ce, cuprins brusc de teamă. Atingerea lupilor începu să se şteargă. Întrebările sale înfrigurate îi aduseră numai acelaşi răspuns solemn. „Cândva, din nou.” Îi rămase întipărit în minte, bântuindu-l o lungă vreme, după ce atingerea lupilor dispăru cu totul.
Lan se îndreptă spre miazăzi, la pas, dar fără să se oprească. Pustietăţile învăluite în noapte, dealuri şi văi pline de ierburi pe care nu le vedeai decât când ajungeai lângă ele, pâlcuri de copaci care se profilau pe cer, nu le îngăduiau oricum să meargă prea repede. De două ori, Străjerul se îndepărtă de ei, călărind înapoi spre discul sfărâmat al lunii, şi el şi Mandarb făcându-se una cu bezna din urma lor. De două ori se întoarse, însă fără să aducă vreo veste cum că i-ar fi urmărit cineva.
Egwene se ţinea aproape de Nynaeve. Perrin prinse câteva frânturi din conversaţia lor repezită, purtată cu voce joasă. Cele două erau foarte însufleţite, ca şi cum s-ar fi întors acasă. El, unul, rămăsese ultimul din şir. Din când în când, Meştereasa se răsucea în şa pentru a se uita la el şi, de fiecare dată, el îi făcea cu mâna, ca şi cum i-ar fi spus că e bine, dar rămânea acolo unde se află. Avea multe pe cap, deşi nu-şi putea pune gândurile în ordine. „Ceea ce urmează să se întâmple. Oare ce urmează?”
Când, în cele din urmă, Moiraine le făcu semn să se oprească, nu mai era mult până la revărsatul zorilor, din câte i se părea lui Perrin. Lan găsi albia unui pârâiaş, în care putea aprinde un foc ascuns într-o scobitură a malului.
În sfârşit, li se îngădui să scape de mantiile albe, pe care le îngropară undeva, lângă foc. Tocmai când Perrin se pregătea să scape de mantia pe care o folosise, privirea îi fu atrasă de soarele auriu brodat pe pieptul stâng, cu cele două stele dedesubt. Lăsă mantia să-i cadă în groapă, ca şi cum l-ar fi muşcat, şi se îndepărtă, ştergându-şi mâna pe surtuc, aşezându-se mai la o parte, de unul singur.
— Acuma, spuse Egwene, pe când Lan umplea groapa la loc, îmi spune şi mie cineva unde sunt Rand şi Mat?
— În Caemlyn, cred, răspunse cu grijă Moiraine, sau pe drum într-acolo.
Nynaeve scoase un mormăit puternic şi aspru, dar femeia Aes Sedai continuă, de parcă n-ar fi fost întreruptă.
— Dacă nu sunt acolo, încă pot să-i regăsesc. Făgăduiesc.
Mâncară în linişte, pâine, brânză şi ceai fierbinte. Până şi entuziasmul lui Egwene cedă în faţa oboselii. Meştereasa scoase din desagile ei o alifie pentru vânătăile lăsate de frânghii pe încheieturile fetei şi alta pentru cele de pe trup. Când ajunse şi la locul în care stătea Perrin, aproape ascuns în întuneric, el nu ridică privirea.
Nynaeve rămase o vreme cu ochii la el, apoi se lăsă pe vine, cu săculeţul cu leacuri lângă ea, spunându-i sec:
— Scoate-ţi surtucul şi cămaşa, Perrin. Mi s-a spus că unul dintre Mantiile Albe avea ceva special cu tine.
El se supuse încet, cu gândul tot la Grialba, până ce o auzi oftând. Uimit, se uită la ea, apoi coborî privirea spre pieptul său gol. Era o pată de culoare. Vânătăile mai noi şi mai vinete se întindeau peste cele vechi, care păliseră în nuanţe de brun şi galben. Numai datorită muşchilor bine dezvoltaţi, rezultat al ceasurilor de muncă la fierăria lui jupân Luhhan, nu avea nici o coastă ruptă. Cu gândul la lupi, izbutise să uite de durere, dar acum aceasta revenise, mai puternică. Fără să vrea, inspiră adânc şi îşi înăbuşi un geamăt.
— Ce-o fi avut cu tine de ţi-a făcut asta? se întrebă uluită Nynaeve.
„Am omorât doi oameni”, se gândi el, dar cu voce tare spuse doar:
— Nu ştiu.
Ea scotoci în geanta cu leacuri, apoi începu să-i ungă trupul cu o alifie care-l făcu să se înfioare.
— Iederă pisată, şi alte ierburi numai bune, îl lămuri.
Era rece şi fierbinte în acelaşi timp, făcându-l să se înfioare şi să asude, dar nu protestă. Cunoştea unsorile şi leacurile lui Nynaeve. În timp ce degetele ei îi întindeau cu blândeţe alifia pe piele, toate senzaţiile neplăcute dispărură, luând şi durerea cu ele. Petele vinete deveniră brune, iar cele brune şi galbene se şterseră, unele dispărând complet. Încercă să-şi umple pieptul cu aer; nu simţi decât o uşoară înţepătură.
— Pari surprins, observă Nynaeve, arătând şi ea uşor nedumerită şi, în mod ciudat, speriată. Data viitoare, poţi să mergi la ea.
— Nu-s surprins, răspunse el blând, doar mulţumit.
Leacurile lui Nynaeve lucrau uneori mai repede, alteori mai încet, dar întotdeauna dădeau rezultate.
— Ce… ce s-a-ntâmplat cu Rand şi Mat?
Nynaeve începu să-şi vâre sticluţele şi borcănaşele înapoi în săculeţ, cu mişcări atât de aprige, de parcă trebuia să doboare vreun obstacol.
— Ea… zice că sunt bine. Zice c-o să-i găsim. În Caemlyn, cică. Mai zice că e ceva mult prea important ca să nu-i găsim, dar ce-o mai fi însemnând şi asta… Multe lucruri mai zice ea.
Fără să vrea, Perrin zâmbi. Oricât de multe lucruri s-ar fi schimbat, Meştereasa rămăsese aceeaşi, iar între ea şi femeia Aes Sedai nu se înfiripase niciun fel de legătură.
Brusc, Nynaeve se încordă, privindu-i chipul. Lăsând săculeţul să-i cadă la pământ, îi pipăi obrajii şi fruntea cu dosul palmei. El încercă să se tragă înapoi, dar ea îi luă capul cu ambele mâini şi-i trase pleoapele în sus, uitându-i-se adânc în ochi şi murmurând ceva pentru sine. În ciuda staturii mici, îl ţinea strâns; nu era niciodată uşor să scapi de Nynaeve, dacă ea nu voia să-ţi dea drumul.
— Nu înţeleg, şopti ea în cele din urmă, aşezându-se pe călcâie. Dacă ai avea friguri, nici n-ai mai putea sta în picioare. Dar nu ai febră, şi numai irisul ţi s-a îngălbenit, nu şi albul ochilor.
— Poftim? interveni Moiraine, iar Perrin şi Nynaeve tresăriră speriaţi. Femeia se apropiase într-o tăcere deplină. Perrin observă că Egwene adormise lângă foc, învelită cu mantiile. Şi lui i se lipeau pleoapele de somn.