— Nu-i nimic, spuse el, dar Moiraine îl luă de bărbie şi-i întoarse chipul către ea, ca să i se poată uita în ochi aşa cum făcuse şi Nynaeve. El se trase înapoi, supărat. Cele Două femei se purtau cu el ca şi cum ar fi fost un copil.
— Am spus că nu-i nimic.
— Asta n-aveam cum s-o prevăd, murmură Moiraine, ca pentru sine, părând să privească la ceva de dincolo de el. Să fie un lucru dinainte urzit sau o schimbare în Pânză? Şi dacă-i o schimbare, cine a provocat-o? Roata ţese după cum îi este voia. Asta trebuie să fie.
— Ştii ce e? întreba Nynaeve cam fără tragere de inimă, apoi şovăi. Poţi face ceva pentru el? Poţi să-l vindeci?
Era atât de ruşinata să ceară ajutor, adică să-şi recunoască neputinţa, încât vorbele-i ieşeau din gură ca scoase cu cleştele.
Perrin le privi încântat.
— Dacă aveţi de gând să vorbiţi despre mine, vorbiţi-mi mie direct, că doar aicea sunt.
Niciuna nu se uita la el.
— Să-l vindec? zâmbi Moiraine. Vindecarea n-are nimic de a face cu asta. Nu-i o boală şi n-o să…
Se întrerupse o clipă şi se uită la Perrin, aruncându-i o privire scurtă, în care se citea regretul. Dar privirea nu-i era, de fapt, adresată lui, ceea ce-l făcu să bombăne posomorât, când ea se întoarse îndărăt spre Nynaeve.
— Mă pregăteam să spun că n-o să-i facă niciun rău, dar cine poate spune care va fi sfârşitul? Măcar, mă încumet să zic că n-o să-i facă niciun rău în mod direct.
Nynaeve se ridică, scuturându-şi genunchii de praf, şi se uită în ochii celeilalte.
— Nu-i de ajuns. Dacă e ceva în neregulă cu el…
— Ce este, este. Ce-a fost deja ţesut nu mai poate fi schimbat, răspunse Moiraine şi se întoarse brusc pe călcâie. Acum trebuie să dormim cât mai apucăm şi să plecăm de îndată ce se ivesc zorii. Dacă atingerea Celui Întunecat devine prea puternică… Trebuie să ajungem repede în Caemlyn.
Mânioasă, Nynaeve îşi luă săculeţul cu leacuri şi plecă, înainte ca Perrin să apuce să scoată vreo vorbă. El dădu să îngâne un blestem, dar un gând îi pătrunse în minte ca un pumnal, făcându-l să rămână tăcut, cu gura căscată. Moiraine ştia. Femeia Aes Sedai ştia despre lupi. Şi credea că putea fi atingerea Celui Întunecat. Se înfioră. Cu mişcări iuţi, îşi puse cămaşa, şi o vârî în pantaloni, apoi îşi îmbrăcă surtucul şi mantia. Veştmintele nu-l ajutară prea mult; se simţea înfrigurat până în măduva oaselor.
Lan se aşeză lângă el cu picioarele încrucişate, dându-şi mantia pe spate. Perrin îi mulţumi în gând: era neplăcut să-l privească pe Străjer fără să-l poată vedea limpede. O lungă vreme nu făcură altceva decât să se privească. Expresia de pe chipul sever al Străjerului era de nedescifrat, dar în ochii săi, Perrin avu impresia că zărea ceva. Simpatie? Curiozitate? Amândouă?
— Ai aflat? întreba el, iar Lan încuviinţă.
— Câte ceva, dar nu tot. Spune-mi, ţi s-a-ntâmplat de la sine sau ai întâlnit vreo călăuză, un mijlocitor?
— A fost cineva, vorbi încet Perrin. „Ştie, dar oare crede ceea ce crede şi Moiraine?” Mi-a spus că-l cheamă Elyas. Elyas Machera.
Lan răsuflă adânc, iar Perrin îl privi fix.
— Îl cunoşti?
— Da, cândva l-am cunoscut. M-a învăţat multe, despre Mana Pustiitoare şi despre asta, răspunse Lan, atingându-şi mânerul sabiei. A fost Străjer înainte… înainte de ceea ce i s-a întâmplat. Ajah cea Roşie…
Aruncă o privire spre locul în care se afla Moiraine, întinsă lângă foc.
Era prima dată când Perrin îl vedea oarecum nesigur pe el. În Shadar Logoth, Lan fusese hotărât şi puternic, la fel ca atunci când înfrunta Pieriţii şi trolocii. Nici acum nu era înspăimântat – Perrin era convins de asta –, dar se simţea oarecum neliniştit, ca şi cum ar fi putut spune prea multe. Ca şi cum ceea ce spunea putea fi periculos.
— Am auzit de Ajah cea Roşie, îi spuse el Străjerului.
— Şi pesemne că multe din câte ai auzit sunt prostii. Trebuie să înţelegi că şi în Tar Valon există… facţiuni. Fiecare se luptă cu Cel Întunecat în felul ei. Scopul e acelaşi, dar deosebirile… deosebirile pot să însemne schimbarea cursului unei vieţi, sau chiar sfârşitul ei. Viaţa unui om sau a unei naţiuni. Şi Elyas, e bine?
— Cred că da. Mantiile Albe spuneau că l-au omorât, dar Grialba… începu Perrin, apoi se uită stânjenit la Străjer. Nu ştiu.
Lan nu păru mulţumit, dar până la urmă nu-l mai trase de limbă, ceea ce-i dădu curajul să meargă mai departe.
— Legătura asta cu lupii… Moiraine pare să creadă că e ceva… ceva pus la cale de către Cel Întunecat. Nu-i aşa, nu?
Nu voia să creadă că Elyas era Iscoadă a Celui Întunecat. Numai că Lan şovăia să-i răspundă, iar fruntea lui Perrin se umplu de picături reci de sudoare, pe care aerul nopţii le făcea şi mai neplăcute. Când Străjerul începu să vorbească, îi şiroiau deja pe faţă.
— Nu, nu-i aşa. Unii aşa cred, dar se înşală. Este ceva din vremurile de demult, care s-a pierdut cu mult înainte să apară Cel Întunecat. Dar întâmplarea asta, fierarule, spune ceva. Uneori Pânza pare a se ţese la voia întâmplării – cel puţin în ochii noştri –, dar gândeşte-te, ce şanse existau ca tu, având această înzestrare, să întâlneşti pe cineva care te putea călăuzi? În Pânză se formează un Mare Ochi, ceea ce unii numesc Sâmburele Vârstelor, iar voi trei sunteţi chiar în centrul lui. Cred că, de acum înainte, în vieţile voastre n-a mai rămas mare lucru la voia întâmplării. Iar asta să însemne oare că aţi fost aleşi? Şi dacă da, de cine – de Lumină sau de Umbră?
— Cel Întunecat nu ne poate atinge, dacă nu-i spunem numele, vorbi Perrin, dar asta îl făcu să se gândească imediat la visele cu Ba’alzamon, visele care erau mai mult decât nişte vise; îşi şterse fruntea de transpiraţie. Nu poate.
— Eşti încăpăţânat ca un catâr, cugetă Străjerul. Poate îndeajuns de încăpăţânat ca să ieşi la liman, până la urmă. Adu-ţi aminte în ce vremuri trăim, fierarule. Adu-ţi aminte ce v-a spus Moiraine Sedai. În vremurile noastre, multe lucruri se pierd şi se frâng. Străvechile obstacole slăbesc, străvechile ziduri se prăbuşesc, zidurile care despart ceea ce este de ceea ce a fost şi de ce va fi.
Glasul său deveni sumbru.
— Zidurile între care este ferecat Cel Întunecat. Ar putea veni sfârşitul unei Vârste. S-ar putea să vedem o nouă Vârstă născându-se, înainte să murim. Sau poate că este sfârşitul tuturor Vârstelor, sfârşitul timpului însuşi. Sfârşitul lumii.
Brusc, el rânji, dar fără vreo urmă de veselie; ochii îi sclipeau aprig, de parcă se afla la piciorul spânzurătorii, râzând sfidător.
— Dar de ce să ne facem griji, fierarule? O să înfruntăm Umbra până la ultima suflare, iar dacă ne copleşeşte, vom cădea luptând. Voi, oamenii din Ţinutul celor Două Râuri, sunteţi prea încăpăţânaţi pentru a ceda. Nu te mai întreba dacă în viaţa ta şi-a făcut loc Cel Întunecat. Acum te-ai întors printre prieteni. Nu uita că Roata ţese după cum îi este voia, şi nici măcar Cel Întunecat nu poate schimba asta, câtă vreme o aveţi pe Moiraine care să vegheze asupra voastră. Numai că ar fi bine să-ţi găsim repede prietenii.
— Ce vrei să spui?
— Ei nu mai au o Aes Sedai care să-i apere, atingând Adevăratul Izvor. Fierarule, s-ar prea putea ca zidurile să se fi prăbuşit îndeajuns de mult pentru ca acum Cel Întunecat să fie în stare să influenţeze el însuşi ceea ce se petrece. Nu întru totul după voia lui, altfel am fi pierit deja cu toţii, ci numai prin mijlocirea unor iţe mărunte pe care le mişcă de la locurile lor. S-ar putea ca o întâmplare, sau ceva care pare întâmplare, să-i facă pe prietenii tăi s-o apuce la stânga sau la dreapta, să dea peste cineva, să rostească o vorbă care să-i cufunde în Umbră atât de mult, încât nici Moiraine să nu mai fie în stare să-i aducă înapoi.