— Trebuie să-i găsim, suspină Perrin, iar Străjerul râse scurt.
— Păi şi eu ce spuneam? Hai, fierarule, dormi puţin.
Lan se ridica, trăgându-şi mantia la loc. În lumina slabă a focului şi a razelor de lună părea să fie una cu umbrele de dincolo de ei.
— Ne aşteaptă câteva zile grele, până ce ajungem în Caemlyn. Roagă-te să-i găsim acolo.
— Dar Moiraine… poate să-i găsească oriunde, nu? Aşa a spus.
— Da, dar oare îi poate găsi la timp? Dacă într-adevăr Cel Întunecat este îndeajuns de puternic pentru a se implica înseamnă că nu mai avem prea multă vreme. Roagă-te să-i găsim în Caemlyn, fierarule, sau s-ar putea ca totul să fie pierdut.
39
Se ţese Ochiul
Rand privea mulţimile, de sus, de la fereastra înaltă din camera sa de la Binecuvântarea Reginei. Oamenii fugeau pe străzi, ţipând, îndreptându-se cu toţii în aceeaşi direcţie, fluturând steaguri şi stindarde, toate cu leul cel alb, ridicat în două picioare, stând de pază peste mii de câmpuri roşii ca focul. Localnici şi străini alergau laolaltă şi, ciudat, nimeni nu părea să vrea să-i spargă capul altuia. Pesemne că în ziua aceea exista numai o singură facţiune.
Se întoarse cu spatele la fereastră, rânjind. În afară de ziua în care avea să-i vadă pe Egwene şi pe Perrin intrând, vii şi nevătămaţi, râzând de ceea ce văzuseră, aceasta era cea pe care o aşteptase cu cea mai mare nerăbdare.
— Vii? întrebă el din nou.
Mat, care zăcea ghemuit pe pat, îl privi cu ochi scăpărători.
— Ia-l pe trolocul ăla cu care eşti aşa de prieten.
— Sânge şi cenuşă, Mat, nu-i troloc. Eşti încăpăţânat şi te comporţi ca un neghiob. De câte ori mai trebuie să vorbim despre asta? Pe Lumină, parcă n-ai mai fi auzit niciodată de Ogieri.
— N-am auzit că ar arăta ca nişte troloci, răspunse Mat, îndesându-şi faţa în pernă şi ghemuindu-se şi mai tare.
— Prost încăpăţânat, mormăi Rand. Cât mai ai de gând să te ascunzi aici? Să ştii că eu, unul, n-o să-ţi mai aduc multă vreme mâncarea la pat, urcând cu ea pe toate scările astea. Ca să nu mai spun că-ţi ar prinde bine şi o baie.
Mat se zvârcoli în pat, de parcă încerca să se îngroape şi mai adânc în aşternut. Rand oftă, apoi se duse la uşă.
— Ultima şansă, dacă vrei să mergi cu mine, Mat. Acum plec.
Închise uşa încet, nădăjduind că Mat avea să se răzgândească, dar prietenul său nici nu se mişcă. Până la urmă, se lăsă păgubaş.
Ajuns pe coridor, se sprijini de o arcadă. Jupân Gill îi spusese că, la două străzi de ei, locuia o bătrână, Maica Grubb, care vindea ierburi şi alifii, moşea femeile însărcinate, avea grijă de bolnavi şi ghicea viitorul. Părea să se asemene cu o Meştereasă. De Nynaeve avea Mat nevoie, sau poate de Moiraine, dar numai Maica Grubb era de găsit. Cu toate acestea, dacă o aducea la Binecuvântarea Reginei, putea atrage asupra lor priviri curioase. Asta dacă ea accepta să vină, pentru că putea foarte bine să aibă necazuri la rândul ei.
Vracii şi culegătorii de ierburi din Caemlyn nu prea mai ieşeau la iveală, întrucât se auzeau tot felul de lucruri pe seama celor care practicau orice formă de vindecare sau de ghicit. În fiecare noapte, pe mai multe uşi apărea Colţul Dragonului, ba, uneori, acest lucru se întâmpla şi în plină zi, iar oamenii puteau uita uşor cine-i vindecase de febră sau de dureri de dinţi, dacă auzeau pomenindu-se de Iscoadele Celui Întunecat. Cam aşa mergeau lucrurile în oraş.
Iar Mat nu era, de fapt, bolnav. Mânca tot ce-i aducea Rand din bucătărie – deşi nu primea nimic de la altcineva – şi nu se plângea niciodată de dureri sau de fierbinţeală. Numai că nu voia să iasă din cameră. Şi Rand fusese atât de sigur că, de data asta, avea să-l convingă.
Îşi aranjă mantia pe umeri şi-şi potrivi cingătoarea, astfel încât sabia, cu învelitoarea sa de pânză roşie, să rămână bine ascunsă.
La picioarele scărilor dădu peste jupân Gill care tocmai urca.
— E cineva prin oraş care întreabă de voi, spuse hangiul, cu pipa în gură; Rand simţi o undă de speranţă. Întreabă de tine şi de prietenii tăi, după nume. Dar numai de voi trei. S-ar zice că pe voi vrea cel mai mult să vă-ntâlnească.
Îngrijorarea înlocui nădejdea din sufletul său.
— Cine? întreba Rand. Tot nu se putea abţine să nu privească temător în susul şi în josul coridorului. Acolo însă, se aflau numai ei doi; în rest, totul era pustiu, de la ieşirea care dădea în alee până la uşa de la sala cea mare.
— Nu-i ştiu numele. Doar ce am auzit de el. Până la urmă, toate noutăţile din Caemlyn ajung la urechile mele. Un cerşetor, mormăi hangiul. Pe jumătate nebun, din câte am auzit. Chiar şi aşa, ar putea ajunge la Palat ca să primească Mila Reginei, chiar şi în nişte vremuri aşa de grele. În zilele de sărbătoare, Regina împarte banii cu mâinile ei, şi tuturor li se îngăduie să fie acolo. În Caemlyn, nimeni nu are de ce să cerşească. Nici măcar un om urmărit de lege nu poate fi arestat, în timp ce primeşte Mila Reginei.
— Să fie o Iscoadă a Celui Întunecat? întrebă Rand fără nici o tragere de inimă. „Iscoadele ne ştiu numele…”
— Băiete, dar numai la asta te gândeşti? Sunt şi de ăştia pe aici, desigur, dar numai pentru că Mantiile Albe au făcut atâta zarvă nu-i un motiv să crezi că oraşul e plin de ei. Ştii ce zvon au mai răspândit nemernicii ăia? „Siluete ciudate.” Îţi vine să crezi? Siluete ciudate care se strecoară din loc în loc, în afara oraşului, pe timpul nopţii.
Hangiul chicoti, până ce burta începu să-i tremure, dar lui Rand nu-i venea să râdă. Şi Hyam Kinch vorbise despre aşa ceva, iar acolo fusese limpede un Pierit.
— Ce fel de siluete?
— Ce fel? Nu ştiu ce fel. Siluete ciudate. Troloci probabil. Omul din umbră. Pesemne chiar Lews Therin Ucigaşul-de-Neam, care s-a întors într-un trup de cincizeci de picioare înălţime. Tu, unul, ce crezi c-o să-şi închipuie oamenii, acum că au apucat să intre la idei? Dar n-ai de ce să te îngrijorezi, continuă jupân Gill, privindu-l mai bine. Ce faci, ieşi? Ei, ce să zic, eu, unul, n-am prea mult chef, nici măcar azi, dar în afară de mine nu cred c-a mai rămas cineva. Dar amicul tău?
— Mat nu se simte prea bine. Poate mai târziu.
— Mă rog, fie. Dar ai grijă de tine. Chiar şi astăzi, oamenii credincioşi Reginei vor fi mai puţini la număr decât ceilalţi. Arde-m-ar Lumina, dacă mi-a trecut vreodată prin cap că va veni o asemenea zi. Mai bine pleacă prin spate. Sunt doi trădători din ăia, blestemat fie sângele care le curge prin vine, care stau de cealaltă parte a străzii şi-mi supraveghează uşa. Pe Lumină, cred că ăia mă cunosc bine.
Rand scoase capul pe uşă şi privi în ambele direcţii, înainte să iasă. Un bărbat corpolent, în slujba lui jupân Gill, stătea la capătul aleii, sprijinit într-o suliţă şi privindu-i pe oamenii care alergau pe lângă el, fără să pară prea interesat, însă Rand ştia cum stau lucrurile. Individul – Lamgwin, pe nume – vedea totul cu ochii aceia pe jumătate închişi şi, în ciuda staturii, se putea mişca repede ca o pisică. În plus, era convins că Regina Morgase era însăşi Lumina întruchipată, sau ceva asemănător. Erau vreo duzină ca el, răspândiţi în jurul hanului.
Când Rand ajunse la capătul aleii, Lamgwin ciuli urechea, dar nu se întoarse spre el. Rand îşi dădu seama că fusese auzit venind.
— Ai grijă pe unde o apuci astăzi, omule, îl preveni Lamgwin, cu un glas aspru, care semăna cu zgomotul pietricelelor aruncate într-un vas de metal. Când încep necazurile, ar fi mai bine pentru noi să te avem aici, nu zăcând cine ştie unde, cu un cuţit în spate.