Rand trase cu ochiul la bărbatul cel masiv, dar nu spuse nimic. Încercase mereu să ascundă sabia, dar asta nu era prima dată când unul dintre oamenii lui jupân Gill îl crezuse priceput la luptă. Lamgwin nu se mai uită la el. Treaba lui era să păzească hanul, şi asta şi făcea.
Ascunzându-şi ceva mai bine sabia, Rand se alătură mulţimii. Îi văzu pe cei doi despre care pomenise hangiul, urcaţi pe nişte butoaie răsturnate, de cealaltă parte a străzii, ca să poată privi peste capetele oamenilor. Din câte i se părea, cei doi nu-l observaseră ieşind de pe alee. Nu făceau nici o taină din credinţele lor. Nu numai că săbiile le erau înfăşurate în alb, cu panglica roşie, dar mai purtau şi banderole albe pe braţ şi cocarde de aceeaşi culoare la pălărie.
Nu trecuse mult de când venise în Caemlyn până să afle că sabia învelită cu pânză roşie şi banderolele sau cocardele de aceeaşi culoare semnificau devotamentul pentru Regina Morgase. Albul spunea însă ca Regina şi legăturile ei cu Aes Sedai şi cu Tar Valon erau de vină pentru toate lucrurile care mergeau prost. Pentru vreme şi pentru recolte. Poate chiar şi pentru falsul Dragon.
Rand nu-şi dorea să aibă de-a face cu asta. Doar că era prea târziu. Nu numai că făcuse deja alegerea – din întâmplare, însă situaţia din oraş nu mai îngăduia nimănui să rămână nepărtinitor. Până şi străinii purtau cocarde şi banderole sau îşi înveleau săbiile, iar cei care purtau albul erau mai numeroşi decât ceilalţi. Poate că unii dintre ei nu credeau cu adevărat în tot ce se spunea, dar erau departe de casă, şi preferau să gândească aşa cum făceau cei mai mulţi din Caemlyn. Oamenii care o sprijineau pe Regină nu ieşeau niciodată singuri, pentru a nu păţi ceva, iar uneori nu ieşeau deloc.
Totuşi, ziua aceea era diferită. Cel puţin în aparenţă. În ziua aceea, oraşul sărbătorea victoria Luminii împotriva Umbrei, căci falsul Dragon urma să fie adus în oraş, pentru a fi arătat Reginei înainte de a porni spre miazănoapte, către Tar Valon.
Despre asta nu vorbea nimeni. Fireşte, numai femeile Aes Sedai puteau înfrunta un bărbat care avea, cu adevărat, Puterea, dar nimeni nu voia să pomenească de asta. Lumina învinsese Umbra, iar soldaţii din Andor fuseseră în fruntea bătăliei. În ziua respectivă, numai asta conta, iar toate celelalte lucruri puteau fi uitate.
„Sau poate că nu”, se gândi Rand. Mulţimea alerga, cântând şi fluturându-şi steagurile, râzând, dar bărbaţii care purtau roşu se ţineau laolaltă, în grupuri de zece sau douăzeci, şi nu aveau cu ei femei sau copii. Îi trecu prin cap că erau cel puţin zece bărbaţi care purtau alb pentru unul singur care-şi declara devotamentul pentru Regină. Îşi dori, şi nu era pentru prima dată, ca pânza albă să fi fost mai ieftină. „Dar, oare, jupân Gill m-ar mai fi ajutat dacă purtam alb?”
Mulţimea era atât de numeroasă, încât oamenii nu aveau cum să nu se îmbrâncească. Nici măcar Mantiile Albe nu se mai mişcau liber, ca de obicei. Lăsându-se în voia mulţimilor care-l duceau spre Oraşul Interior, Rand îşi dădu seama că nu toate duşmăniile erau ţinute în frâu. Văzu un Copil al Luminii, care mergea împreună cu alţi doi tovarăşi, îmbrâncit atât de puternic, încât aproape căzu din picioare. El îşi recapătă cu greu echilibrul şi dădu să-l blesteme aprig pe bărbatul care-l îmbrâncise, când apăru altul, care-l făcu să se împleticească, lovindu-l cu umărul, drept la ţintă. Înainte ca lucrurile să se înrăutăţească, ceilalţi doi Copii îl traseră pe primul pe o parte a străzii, unde se puteau adăposti într-o arcadă. S-ar fi zis că nu le venea să creadă, deşi încă priveau în jur cu ochii scăpărători, ca de obicei. Mulţimea trecea pe lângă ei de parcă nimeni n-ar fi observat nimic, şi poate că aşa şi era.
Cu două zile înainte, nimeni n-ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Mai mult, Rand îşi dădu seama că bărbaţii care stârniseră incidentul purtau cocarde albe la pălărie. Aproape toată lumea credea că Mantiile Albe erau de partea celor care se opuneau Reginei şi sfătuitoarei ei, Aes Sedai, dar asta nu mai conta. Oamenii făceau lucruri care nici nu le mai trecuseră vreodată prin cap. Astăzi, îmbrânceau bărbaţii cu mantii albe. Mâine, cine ştie? Poate aveau să dea jos o Regină de pe tron. Brusc, Rand îşi dori să vadă prin preajma mai mulţi bărbaţi care purtau roşu; aşa, îmbrâncit de cei cu cocarde şi banderole albe la braţ, se simţi dintr-odată foarte singur.
Mantiile Albe îi observară privirea aţintită asupra lor şi începură şi ei să-l privească, de parcă răspundeau unei provocări. Asta îl făcu să se îndepărteze imediat, lăsându-se purtat de un grup de oameni care cântau. Li se alătură.
— Sus Leul, sus Leul, Leul cel Alb iese în faţă. Rage sfidător în faţa Umbrei. Sus Leul, sus, Andor e victorios.
Drumul pe care falsul Dragon avea să intre în Caemlyn era bine cunoscut de toţi. Străzile erau păzite de şiruri dese de Gărzi ale Reginei şi de suliţaşi cu mantii roşii, dar oamenii se înghesuiau umăr la umăr în spatele lor, chiar şi la ferestre şi pe acoperişuri. Rand pătrunse în Oraşul Interior, încercând să se apropie de Palat. Avea de gând să încerce să-l vadă pe Logain chiar când era adus în faţa Reginei. Să vadă şi un fals Dragon… şi o Regină era ceva la care nici nu visase pe când era acasă.
Oraşul Interior era construit pe dealuri şi o mare parte din ceea ce zidiseră Ogierii era încă în picioare. În timp ce străzile din Oraşul Nou se îndreptau în toate direcţiile, fără niciun plan, aici ele urmau liniile dealurilor, ca şi cum făceau parte din peisaj. La fiecare pantă sau cot al străzilor te întâmpinau privelişti noi şi uimitoare. Parcuri văzute din diferite unghiuri, chiar şi de deasupra, cu aleile şi monumentele lor care alcătuiau modele plăcute ochiului, deşi fără prea multă verdeaţă. Turnuri care apăreau dintr-odată, ziduri acoperite cu mozaic care sclipeau în soare, într-o sută de culori. Pante din vârful cărora se zărea întregul oraş şi chiar şi câmpiile şi pădurile de dincolo de el. Una peste alta, ar fi fost ceva minunat, dacă mulţimea nu l-ar fi înghiontit, făcându-l să se grăbească înainte să poată vedea totul. Iar din pricina străzilor curbate, era cu neputinţă să observe ce era în faţă.
Brusc, Rand se trezi târât pe după un colţ şi dădu cu ochii de Palat. Chiar dacă urmau liniile vechi ale ţinutului, străzile fuseseră astfel construite încât să urce în spirală către acel… către acel loc desprins parcă din poveştile Menestrelilor, cu turnurile sale albe, cupolele aurii şi decoraţiunile complicate din piatră, cu steagul regatului care flutura peste tot, o capodoperă care încununa toate celelalte privelişti. Părea mai degrabă o sculptură a unui mare artist, şi nu o simplă clădire, ca toate celelalte.
Dintr-o ochire, Rand observă că nu se mai putea apropia. Nimănui nu-i era îngăduit să vină prea aproape de Palat. Oamenii din Gardă stăteau înşiraţi pe zece rânduri, de-o parte şi de alta a porţilor. Pe zidurile albe, în balcoanele înalte sau în vârful turnurilor stăteau alţii, foarte drepţi, cu arcurile perfect aranjate la piept, peste armură. Şi ei păreau desprinşi din basme, păreau un soi de gardă de onoare, dar lui Rand îi trecu prin cap că nu asta era misiunea lor acolo. Mulţimea zgomotoasă care umplea străzile era aproape în întregime formată din bărbaţi cu săbiile învelite în alb, cu banderole albe la braţ şi cocarde albe la pălărie. Numai ici şi colo se mai vedeau şi pete roşii. Gărzile cu uniforme roşii păreau un obstacol prea firav în faţa mării de alb.
Renunţând să se mai apropie de Palat, căută un loc de unde putea să se folosească de înălţimea sa. Nu era nevoie să se afle în primul rând ca să poată vedea totul. Mulţimea se agita fără încetare, oamenii se îmbrânceau ca să ajungă în faţă sau se grăbeau către locurile care li se păreau mai avantajoase. În urma uneia dintre aceste mişcări, se trezi că mai avea numai trei oameni în faţă, până la strada rămasă liberă, şi toţi cei de dinainte erau mai scunzi ca el, inclusiv suliţaşii. De fapt, era unul dintre cei mai înalţi de acolo. Lumea îl înghesuia din ambele părţi. Cu toţii erau plini de sudoare. Cei din spatele lui începură să bombăne că nu vedeau nimic şi încercară să se strecoare pe alături. Rand însă nu se dădu la o parte, ci se lipi strâns de cei aflaţi de o parte şi de alta. Era mulţumit. Când apărea falsul Dragon, avea să fie îndeajuns de aproape pentru a-i vedea şi chipul.