De cealaltă parte a străzii, mulţimea care se întindea în jos, până la porţile Oraşului Nou, se înfioră; după un colţ, un grup de oameni se trăgea în spate, ca să permită trecerea. Nu era vorba însă de Mantiile Albe, ci de cu totul altceva. Oamenii se grăbeau să se dea la o parte, cu priviri uimite care se preschimbau în strâmbături de dezgust. Înghesuindu-se, îşi întorceau privirile, deşi continuau să tragă cu coada ochiului la ceea ce trecea pe lângă ei.
Şi alţi ochi în afară de ai lui observaseră tulburarea. Aşteptând cu nerăbdare venirea lui Logain, dar neavând nimic altceva de făcut, oamenii se grăbeau să comenteze orice lucru ieşit din comun. Auzi tot felul de păreri – venea o femeie Aes Sedai, sau Logain însuşi sau… răzbătură chiar şi nişte vorbe mai grosolane care-i făcură pe bărbaţi să izbucnească în râs şi pe femei să pufnească dispreţuitor.
Cel care stârnise toată tulburarea se strecură prin mulţime, apropiindu-se de marginea străzii. Cu toţii păreau foarte grăbiţi să-l lase să se ducă unde voia, chiar dacă asta însemna să piardă un loc din care se vedea bine, când mulţimea se aduna din nou, după trecerea lui. În cele din urmă, chiar în faţa lui Rand, dar de cealaltă parte a străzii, mulţimea dădu năvală în spaţiul liber, împingându-i pe suliţaşii cu mantii roşii care se chinuiau să-i ţină în loc. Silueta cocârjată care păşi cu greu în stradă aducea mai mult cu o grămadă de zdrenţe mizerabile decât cu un om. Rand auzi şoapte dezgustate peste tot împrejurul lui.
Zdrenţărosul se opri pe cealaltă parte a străzii. Gluga sa, ruptă şi plină de noroi întărit, se răsuci în toate părţile, de parcă ar fi căutat sau ar fi ascultat ceva. Pe neaşteptate, omul scoase un strigat nearticulat şi întinse o mână murdară, ca o gheară, arătând drept spre Rand. Pe dată, el începu să se târâie în josul străzii ca un gândac.
„Cerşetorul.” Ghinionul făcuse ca omul să-l găsească tocmai atunci şi, fie că era sau nu Iscoadă a Celui Întunecat, Rand se simţi dintr-odată sigur că nu voia să-l întâlnească. Îi simţea şi privirea aţintita asupra lui, ca un şuvoi de apă murdară. Mai presus de orice, nu voia ca omul să-l întâlnească tocmai în locul acela, înconjurat de atâta lume gata de orice act de violenţă. Glasurile care hohotiseră până atunci începură să-l blesteme, când îşi croi drum înapoi, îndepărtându-se de stradă.
Iuţi pasul, ştiind că masa de oameni prin mijlocul cărora trebuia să se strecoare sau să-şi facă loc cu coatele avea să se dea de bunăvoie la o parte în faţa cerşetorului. Chinuindu-se să-şi facă drum, se clătină pe picioare şi aproape căzu când, în cele din urmă, scapă din aglomeraţie. Dând din mâini ca să-şi păstreze echilibrul, o luă la fugă. Oamenii îl arătau cu degetul. Era singurul care nu se înghesuia în direcţia opusă, şi mai şi fugea. Strigatele mulţimii îl urmăreau. Mantia i se dădu la o parte, lăsând să i se vadă sabia învelită cu pânză roşie. Când îşi dădu seama de asta, o luă şi mai repede la fugă. Un partizan de-al Reginei, singur, fugind de undeva, putea stârni o întreagă ceată cu cocarde albe să se ia după el, chiar şi în acea zi de sărbătoare. Fugi atât cât îi permiteau picioarele sale lungi. Numai când strigatele rămaseră mult în urmă îşi îngădui să se sprijine de un zid, gâfâind.
Nu ştia unde se află, ci numai că nu ieşise încă din Oraşul Interior. Nu-şi mai amintea câte străzi curbate străbătuse. Gata să o ia din nou la fugă, se uită îndărăt de unde venise. Pe stradă era o singură persoană care se mişca, o femeie care mergea liniştită, ducându-şi coşul de cumpărături. Aproape toţi ceilalţi oameni din oraş se adunaseră să-l vadă pe falsul Dragon. „Nu se poate să mă fi urmărit. Trebuie să-l fi lăsat în urmă.”
Cerşetorul nu avea de gând să renunţe; era sigur de asta, deşi nu ştia de ce. Pesemne că silueta zdrenţăroasă îşi croia chiar atunci drum prin mulţime, căutând, iar dacă Rand se ducea înapoi să-l vadă pe Logain, risca să-l întâlnească din nou. O clipă îi trecu prin minte să se întoarcă la Binecuvântarea Reginei, dar era convins că nu va mai avea ocazia să vadă o Regină, şi nădăjduia să nu aibă nici ocazia de a vedea un fals Dragon. Părea o laşitate să permită unui cerşetor cocârjat, fie el şi Iscoadă a Celui Întunecat, să-l facă să se ascundă.
Privi în jur, gândindu-se la ce avea de făcut. După cum era construit Oraşul Interior, clădirile erau joase, cu spaţii între ele, pentru ca un călător care stătea într-un loc anume să poată admira priveliştea aşa cum trebuie. Negreşit existau colţuri din care putea privi trecerea alaiului cu falsul Dragon. Chiar dacă n-o putea vedea pe Regină, îi rămânea Logain. Hotărându-se brusc, plecă mai departe.
Într-un ceas găsi mai multe astfel de locuri, dar fiecare dintre ele era deja plin ochi cu oameni care se fereau de înghesuiala de pe străzi. Peste tot erau numai cocarde şi banderole albe. Roşu, deloc. Gândindu-se ce ar fi stârnit într-un astfel de loc vederea sabiei sale, se furişă repede mai departe, cu multă grijă.
Din Oraşul Nou se auziră ţipete şi sunet de trâmbiţe, însoţite de răpăitul solemn al tobelor. Logain şi escorta lui erau deja în Caemlyn, îndreptându-se spre Palat.
Dezamăgit, Rand rătăci pe străzile aproape pustii, sperând să mai găsească o cale de a-l vedea pe Logain. Privirile îi căzură pe o pantă, unde nu se construise nimic şi care se înalţă deasupra străzii pe care mergea. Într-o primăvară obişnuită, panta ar fi fost plină de flori şi de iarbă, dar acum era maronie până în vârf, unde se vedea un zid înalt, dincolo de care nu se mai iţeau decât vârfurile copacilor.
Această parte a străzii nu fusese destinată vreunei privelişti impresionante, însă drept în faţa lui, pe deasupra acoperişurilor, se vedeau câteva dintre turnuleţele Palatului, în vârful cărora stindardul Leului Alb flutura în vânt. Nu era chiar sigur încotro ducea strada, după ce ocolea dealul şi se pierdea din vedere, dar se gândi dintr-odată la zidul de deasupra.
Tobele şi trâmbiţele se apropiau, strigătele devenind mai puternice. Înfrigurat, se caţără pe pantă. Nu era destinată pentru aşa ceva, dar Rand îşi înfipse călcâiele în frunzele moarte şi se agăţă de tufişurile desfrunzite. Gâfâind şi de nerăbdare, şi din cauza efortului, el ajunse, în cele din urmă, la zid. Acesta se ridica deasupra lui, depăşindu-l în înălţime cam de două ori. Văzduhul tremura din pricina tobelor şi răsuna de cântecul trâmbiţelor.
Zidul nu fusese prea atent finisat, iar blocurile uriaşe de piatră se potriveau atât de bine încât marginile erau aproape invizibile, aspre ca o stâncă. Rand rânji. Stâncile de dincolo de Dealurile Nisipoase erau mai înalte, şi până şi Perrin se căţărase pe ele. Mâinile lui căutară proptele, încălţările lui găsiră scobituri. Tobele duduiau, de parcă s-ar fi luat la întrecere cu el. Refuză să le lase să învingă, făgăduindu-şi să ajungă în vârf înainte ca ele să sosească la Palat. În graba lui, piatra îi juli mâinile şi genunchii, prin pantaloni, dar, în cele din urmă, ajunse cu braţele sus şi se trase triumfător în vârf.