Iute ca vântul, se răsuci, pentru a se aşeza pe zidul plat şi îngust. Crengile frunzoase ale unui copac uriaş se întindeau peste creştetul lui, dar nici nu-i păsa. Avea în faţă nişte acoperişuri de ţiglă, dar acestea nu-l împiedicau să vadă cum trebuie. Se aplecă numai puţin, şi zări poarta Palatului, Gărzile adunate acolo şi mulţimea în aşteptare. În aşteptare. Strigătele oamenilor fuseseră înăbuşite de ropotul tobelor şi al trâmbiţelor, dar ei încă aşteptau. Rand rânji. „Am câştigat.”
Tocmai când se aşeză mai bine, primele rânduri ale alaiului trecură de ultimul cot, ajungând la Palat. Primii erau trâmbiţaşii, înşiraţi pe douăsprezece rânduri, umplând văzduhul cu cântările lor triumfătoare, o adevărata fanfară care sărbătorea izbânda. În urma lor veneau toboşarii, tot atât de mulţi. Apoi stindardele din Caemlyn, cu leii albi pe fond roşu, purtate de bărbaţi calare, urmaţi de soldaţii din oraş, şir după şir de călăreţi, cu armurile bine lustruite şi sclipitoare, cu lăncile ţinute cu mândrie la umăr, cu panaşele stacojii fluturând în vânt. Erau flancaţi de suliţaşi şi arcaşi înşiraţi pe trei rânduri, care continuau să înainteze şi după ce călăreţii începură să treacă printre Gărzile care-i aşteptau, intrând pe porţile Palatului.
După ce ultimul pedestraş trecu de cot, apăru o căruţă mare, trasă de şaisprezece cai, înşiraţi câte patru. În mijlocul ei se afla o cuşcă mare cu bare de fier, iar în fiecare colţ şedeau câte două femei, privind cuşca atât de atent de parcă alaiul şi mulţimea nici n-ar fi existat. Rand era convins că erau Aes Sedai. Între căruţă şi pedestraşi, pe ambele părţi, călăreau vreo doisprezece Străjeri, cu mantiile fluturând de-ţi luau ochii. Femeile nu priveau înspre mulţime, dar Străjerii o cercetau de parcă ei erau singurii care stăteau de pază.
Cu toate acestea, privirile lui Rand se îndreptară pe dată spre bărbatul din căruţă, şi rămaseră aţintite spre el. Nu era îndeajuns de aproape pentru a vedea chipul lui Logain, aşa cum intenţionase, dar brusc se gândi că distanţa la care se găsea era numai bună. Falsul Dragon era un bărbat înalt, cu părul lung şi negru care se ondula, căzându-i pe umerii laţi. Se ţinea foarte drept, sprijinindu-se de barele de deasupra capului, pentru a nu cădea din pricina înaintării clătinate a căruţei. Veştmintele sale păreau obişnuite, o mantie, un surtuc şi o pereche de pantaloni care n-ar fi ieşit în evidenţă în nici o aşezare de fermieri. Dar chipul în care le purta, şi întreaga lui atitudine erau demne de un rege. S-ar fi zis că nici nu era închis într-o cuşcă. Se ţinea foarte drept, cu capul sus, şi privea pe deasupra mulţimii de parcă aceasta se adunase pentru a-i aduce omagii. Oamenii asupra cărora îi cădea privirea tăceau, uitându-se la el cu teamă şi cu veneraţie. Când ochii lui Logain treceau de ei, începeau să ţipe cu şi mai multă forţă, parcă pentru a-şi răscumpăra tăcerea de dinainte, dar asta nu-l afecta cu nimic pe bărbatul care nu-şi schimba nici o clipă poziţia, impunând tăcere oriunde se uita. Când căruţa pătrunse pe porţile Palatului, el se întoarse pentru a mai arunca o privire spre mulţimea adunată. Se auzi un urlet fără cuvinte, de parcă oamenii ar fi fost străbătuţi de un val de ură sălbatică şi de teamă, iar Logain îşi dădu capul pe spate şi râse, când Palatul îl înghiţi.
În urma căruţei veneau şi alte trupe, cu stindarde care-i reprezentau pe cei care-l înfruntaseră şi-l învinseseră pe falsul Dragon. Albinele aurii din Illian, cele trei Luni Albe din Tear, Soarele la răsărit din Cairhien şi multe, multe altele, neamuri şi oraşe, bărbaţi de seamă cu propriile surle şi tobe care să le strige măreţia. Dar nimic nu se compara cu Logain.
Rand se aplecă mai tare, pentru a-l mai vedea o dată pe bărbatul din cuşcă. „A fost cu adevărat învins, nu? Pe Lumină, că doar n-ar fi fost într-o cuşcă dacă nu era învins.”
Pierzându-şi echilibrul, alunecă şi se apucă de zid, proptindu-se pentru a-şi găsi o poziţie ceva mai sigură. Acum că Logain dispăruse, îşi dădu seama că palmele îl ardeau, în locurile în care se julise de piatră. Cu toate acestea, nu putea scapă de amintirea aceea. Cuşca şi femeile Aes Sedai. Logain, neînfrânt. În ciuda cuştii, bărbatul pe care-l văzuse nu era înfrânt. Se înfioră şi-şi frecă de coapse palmele care-l înţepau.
— Dar de ce-l vegheau femeile Aes Sedai? se întrebă cu voce tare.
— Ca să nu poată atinge Adevăratul Izvor, prostule.
Rand se răsuci, ca să se uite în sus, în direcţia din care venea vocea fetei, şi, dintr-odată, căzu din locul nesigur în care şedea. Nu mai avu timp decât să-şi dea seama că se prăbuşea pe spate, când se lovi la cap şi se cufundă în beznă, urmărit de Logain, care râdea în hohote.
40
Ochiul se strânge
I se părea că stătea la masă cu Logain şi cu Moiraine. Femeia Aes Sedai şi falsul Dragon şedeau privindu-l în tăcere, ca şi cum niciunul din ei nu ştia de existenţa celuilalt. Brusc, Rand îşi dădu seama că pereţii încăperii se înceţoşau şi deveneau cenuşii. Îl cuprinse o senzaţie de panică. Totul dispărea, tulburându-se. Când privi iarăşi spre masă, Moiraine şi Logain nu mai erau acolo, însă, în locul lor, apăruse Ba’alzamon. Tot trupul lui Rand vibră, gânduri înfiorătoare răsunându-i în minte. Apoi, răsunetul se transformă în bubuitul sângelui în urechi.
Tresărind, se ridică şi, pe dată, scoase un geamăt şi-şi luă capul în mâini, clătinându-se. Îl durea tot craniul. Cu mâna stângă, dădu de o porţiune lipicioasă din cauza sângelui. Şedea pe pământ, pe iarba verde. Asta-l tulbură vag, dar era prea ameţit, totul în jur se clătina, şi el nu se putea gândi decât să se întindă la loc, până ce totul se termina.
„Zidul. Glasul fetei!”
Proptindu-se cu o mână de pământ, privi încet împrejur. Trebuia să se mişte cu grijă; dacă încerca să-şi mişte capul prea brusc, totul începea iarăşi să se învârtă cu el. Se afla într-o gradina sau într-un parc. O alee cu dale şerpuia printre nişte tufişuri în floare, chiar în apropierea lui. Alături de aceasta se afla o băncuţă de piatră, adăpostită sub un mic pavilion acoperit cu plante căţărătoare, pentru a fi ferită de razele soarelui. Căzuse dincolo de zid. „Dar fata?”
Se întoarse şi găsi şi copacul, care se afla chiar în spatele lui, şi o văzu şi pe ea, tocmai coborând dintre crengi. Ajunse jos şi se întoarse cu faţa la el, iar Rand clipi şi gemu din nou. Fata avea pe umeri o mantie uşoară, din catifea albastru închis, cu blană albă pe margini, a cărei glugă îi atârna la spate, până la mijloc, având în vârf un mănunchi de clopoţei de argint care clincăiau când mergea. O diademă de argint îi ţinea pletele lungi, roşii aurii, în urechi avea cercei micuţi de argint, iar la gât, un colier din zale mari, tot de argint, şi pietre verzi despre care Rand credea că erau smaralde. Rochia ei albastru deschis se murdărise puţin de scoarţa copacului în care se urcase, dar era din mătase, brodată cu modele foarte complicate, iar pe poale, împodobită cu dungi crem. Mijlocul îi era prins cu o cingătoare din fire de argint, iar de sub poala rochiei se vedeau vârfurile condurilor de catifea pe care-i avea în picioare.
Rand nu mai văzuse până atunci decât două femei îmbrăcate astfel, Moiraine şi Iscoada Celui Întunecat care încercase să-i omoare pe el şi pe Mat. Nici nu-i trecea prin cap cine s-ar fi putut gândi să se urce în copaci cu astfel de veştminte, dar era convins că trebuia să fie cineva cu dare de mână. Modul în care fata îl privea îi întări convingerea asta. Nu părea câtuşi de puţin tulburată că în gradina ei nimerise un străin. Era atât de sigură pe ea, încât îl făcea să se gândească la Nynaeve sau la Moiraine.