Cât despre el, era atât de îngrijorat, întrebându-se dacă nu cumva intrase în vreo încurcătură, dacă fata ar fi fost în stare să cheme Gărzile, chiar şi într-o zi în care oamenii aveau cu totul alte lucruri pe cap, încât îi luă câteva momente să vadă dincolo de veştmintele bogate şi de înfăţişarea mândră, adică să-şi dea seama şi care erau adevăratele ei trăsături. Era cam cu doi sau trei ani mai tânără decât el, destul de înaltă pentru o fată şi foarte frumoasă; chipul ei era un oval perfect, încadrat de cârlionţii roşcaţi, avea buzele pline şi roşii, iar ochii, incredibil de albaştri. Şi la chip, şi la statură, şi la trup era cu totul diferită de Egwene, dar la fel de frumoasă. Simţi un fior de vinovăţie, dar îşi spuse că faptul că încerca să nege ce vedea n-o putea ajuta pe Egwene să ajungă mai repede în Caemlyn.
Din copac se auzi un zgomot de crengi, iar Rand văzu câteva bucăţi de scoarţă căzând la pământ şi un băiat care coborî cu uşurinţă în spatele fetei. Era cu un cap mai înalt decât ea, şi puţin mai mare ca vârstă, dar după chip şi după culoarea părului se vedea că erau rude apropiate. Surtucul şi mantia lui erau un amestec de roşu, alb şi auriu, cu broderii şi brocarturi, părând şi mai împodobite decât ale ei, mai ales pentru nişte veştminte bărbăteşti. Îngrijorarea lui Rand spori. Numai într-o zi de sărbătoare un bărbat obişnuit s-ar fi îmbrăcat cu aşa ceva, şi niciodată cu atâta pompă. Parcul în care ajunsese nu era public. Dar poate că Gărzile erau mult prea ocupate pentru a-şi bate capul cu unii prinşi pe proprietăţile altora.
Băiatul se uită la Rand peste umărul surorii sale, pipăindu-şi pumnalul de la brâu. Părea mai degrabă un tic nervos, decât gândul că ar fi putut avea nevoie de armă. Totuşi, nu era limpede ce-i trecea prin cap. Era la fel de sigur pe sine ca şi fata, şi amândoi îl priveau de parcă era o taină care trebuia desluşită. În mod ciudat, i se părea că fata, cel puţin, îl cerceta din cap până-n picioare, de la încălţări până la mantie.
— Elayne, dacă aude mama, o s-o păţim rău de tot, zise dintr-odată băiatul. Ne-a poruncit să rămânem în cameră, dar tu, nimic. Trebuia tu să-l vezi pe Logain. Acum vezi ce-am păţit.
— Taci, Gawyn.
Fata era limpede mai tânără, dar vorbea ca şi cum nu ar fi avut nici o îndoială că el avea să-i dea ascultare. Băiatul se strâmbă, de parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar, spre mirarea lui Rand, nu zise nimic.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea brusc.
Trecură câteva clipe până când Rand îşi dădu seama că lui i se adresa. În cele din urmă, se ridică în picioare.
— N-am păţit nimic. Doar ca….
Se bâlbâi şi îl lăsară picioarele. Se lăsă greu la pământ. I se învârtea capul.
— Plec imediat. Mă caţăr pe zid şi… murmură el.
Dădu să se ridice din nou, dar ea îi puse mâna pe umăr, silindu-l să rămână jos. Era aşa de ameţit, încât uşoara apăsare se dovedi îndeajuns pentru a-l face să nu se mişte din loc.
— Chiar eşti rănit.
Cu mişcări graţioase, fata îngenunche lângă el. Degetele ei dădură uşor la o parte parul năclăit de sânge de pe partea stângă a capului lui.
— Pesemne că te-ai lovit de o creangă, în cădere. Fii bucuros că nu ţi-ai rupt ceva şi că ţi-ai spart doar capul. Eşti foarte priceput la căţărat, unul dintre cei mai pricepuţi pe care i-am văzut vreodată, dar nu prea eşti bun la căzături.
— O să te murdăreşti de sânge, spuse el, ferindu-se.
Ea îi dădu capul pe spate cu un gest hotărât, ca să-l poată vedea mai bine.
— Nu te mişca.
Nu-i vorbea cu asprime, dar, încă o dată, din glas i se ghicea că se aştepta să i se dea ascultare.
— Slavă Luminii, nu arată foarte rău.
Începu să scoată dintr-un buzunar al mantiei felurite sticluţe şi punguţe de hârtie şi, în cele din urmă, un sul de bandaje.
Rand rămase cu ochii holbaţi la toate lucrurile acelea. S-ar fi aşteptat să vadă asemenea lucruri la o Meştereasă, nu la cineva îmbrăcat aşa cum era ea. Observă că îşi pătase degetele de sânge, dar asta nu părea s-o deranjeze.
— Dă-mi burduful tău cu apă, Gawyn, spuse ea. Trebuie să-i spăl rana.
Băiatul îşi desfăcu o ploscă de piele de la cingătoare şi i-o întinse, apoi se lăsă pe vine alături de Rand, cu mare uşurinţă, cu braţele sprijinite pe genunchi. Elayne îşi văzu de treabă, părând foarte sigură pe ea. Rand nici nu clipi când simţi înţepăturile apei reci cu care ea îi curăţa tăietura, deşi Elayne îi ţinu capul cu o mâna, ca şi cum se aştepta să-l vadă ferindu-se, şi să fie nevoie să-l dojenească. După aceea îl unse cu o alifie dintr-un borcănaş, care îi alină durerea, aproape la fel de repede ca leacurile lui Nynaeve.
Gawyn îi zâmbea în timp ce fata îi oblojea rana, un zâmbet liniştitor, ca şi cum şi el s-ar fi aşteptat ca Rand să se ferească, şi poate chiar s-o ia la fugă.
— Dă mereu peste pisici vagaboande şi păsări cu aripile frânte. Tu eşti primul om pe care a avut prilejul să-l îngrijească. Nu te simţi jignit, adaugă el după o scurtă pauză. N-am vrut să spun că ai fi şi tu vagabond.
Nu era o scuză, ci pur şi simplu o constatare.
— Nu face nimic, mormăi Rand, înţepat, dar cei doi se purtau în continuare cu el ca şi cum ar fi fost un cal nărăvaş.
— Chiar ştie ce face, continuă Gawyn. A învăţat de la cei mai buni. Nu te teme, eşti pe mâini bune.
Elayne îi lipi de tâmplă o bucată de bandaj şi îşi scoase de la cingătoare o eşarfă de mătase, cu albastru, alb şi auriu. Pentru fetele din Emond’s Field, ar fi fost o adevărată comoară, păstrată pentru zilele de sărbătoare. Elayne începu să i-o răsucească în jurul capului, cu mişcări dibace.
— Doar n-o să foloseşti asta, protestă el.
— Ţi-am spus să stai liniştit, spuse ea calmă, văzându-şi de treabă.
— Aşa face mereu? Se aşteaptă ca toată lumea să-i dea ascultare? întrebă Rand, privindu-l pe Gawyn.
Pe chipul tânărului apăru o expresie uimită, iar pe buze îi flutură un zâmbet.
— De cele mai multe ori, da. Şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă.
— Ţine asta, spuse Elayne. Ţine cu degetul ca să leg.
Văzându-i mâinile, se arătă mirată.
— Asta nu-i de la căzătură. Mai degrabă de la faptul că te-ai urcat unde nu trebuia.
Sfârşind de legat, îi lua mâinile cu palmele în sus, bombănind nemulţumită, pentru că nu mai rămăsese prea multă apă. El tresări din pricina usturimii, deşi atingerea ei era surprinzător de delicată.
— De data asta nu te mişca.
Borcănaşul cu alifie apăru din nou. Ea îi unse palmele cu un strat subţire, cu mare grijă, ca să nu-i facă rău. Rand simţi o răcoare plăcută, ca şi cum zgârieturile i-ar fi dispărut pe dată.
— De cele mai multe ori, lumea face întocmai ce spune ea, continuă Gawyn, privind-o cu un zâmbet afectuos. Aproape toată lumea. Nu şi mama, fireşte. Nici Elaida. Nici Lini. Lini i-a fost doică. Nu-i poţi porunci cuiva care te-a bătut cu varga când erai copil pentru c-ai furat smochine. Şi chiar şi mai târziu.
Elayne îşi înălţă capul pentru a se uita urât la el. El îşi drese vocea, apoi se grăbi să continue, cu băgare de seamă.
— Nici Gareth, fireşte. Nimeni nu-i dă porunci lui Gareth.
— Nici măcar mama, spuse Elayne, aplecându-se din nou peste palmele lui Rand şi clătinând din cap. Îi propune câte ceva, iar el îi dă mereu ascultare, dar n-am auzit să-i poruncească ceva vreodată.
— Nu ştiu de ce eşti mereu surprinsă, se miră Gawyn. Nici măcar tu nu încerci să-i dai porunci lui Gareth. A slujit trei Regine, iar pentru două dintre ele a fost Comandant Suprem şi Prim Prinţ Regent. Pot să zic că unii îl consideră pe el, mai degrabă decât pe Regina, simbolul Tronului din Andor.