— Mama ar trebui să nu se mai codească şi să-l ia de bărbat, grăi ea, cu gândurile aiurea, atentă la mâinile lui Rand. Îşi doreşte asta; de mine nu se poate ascunde. Şi asta ar rezolva foarte multe probleme.
Gawyn clatină din cap.
— Ar trebui mai întâi ca unul din ei să cedeze. Mama nu poate, iar Gareth nu vrea.
— Dacă i-ar porunci…
— S-ar supune, cred. Dar n-o să-i poruncească. Ştii şi tu asta.
Brusc, se întoarseră amândoi către Rand, care avu impresia că uitaseră de el.
— Cine…? îngăimă, apoi se opri să-şi umezească buzele cu limba. Cine este mama voastră?
Elayne făcu ochii mari de uimire, dar Gawyn îi răspunse, pe un ton liniştit, ceea ce îl tulbură şi mai tare:
— Morgase, Regina din Andor, prin mila Luminii, Apărătoarea Regatului, Protectoarea Poporului, Prima Înscăunată a Casei Trakand.
— Regina, murmură Rand, uimit din cale afară. O clipă se gândi că lumea începea din nou să se învârtă cu el. „Nu atrage atenţia asupra ta. Mai bine cazi în grădina Reginei, şi pune-o pe Domniţa Moştenitoare să-ţi îngrijească rănile ca o doftoroaie.” Îi venea să râdă, dar ştia că erau primii fiori de spaimă.
Răsuflând adânc, se ridică iute în picioare. Se abţinu din toate puterile să nu o ia la fugă, dar se simţi copleşit de nevoia de a scăpa de acolo, de a pleca înainte să-l descopere cineva. Elayne şi Gawyn îl priveau liniştiţi, iar când el sări în picioare, se ridicară şi ei cu multă graţie, fără niciun fel de grabă. Rand dădu să-şi dezlege eşarfa de la frunte, dar Elayne îl prinse de mână.
— Termină. O să începi iarăşi să sângerezi.
Glasul îi rămăsese la fel de calm, la fel de sigur că el avea să-i dea ascultare.
— Trebuie să plec, bâigui Rand. Am să mă caţăr iar peste zid şi…
— Chiar nu ştiai? întrebă ea şi pentru prima dată păru la fel de uimită ca şi Rand. Vrei să zici că te-ai urcat pe zidul ăla ca să-l vezi pe Logain fără măcar să ştii unde erai? De jos de pe stradă se vedea mult mai bine.
— Nu… nu-mi place înghesuiala, mormăi el, făcându-le apoi fiecăruia o plecăciune stângace. Dacă-mi daţi voie… ăăă, Domniţă.
În poveşti, curţile regale erau pline de oameni care-şi tot spuneau între ei Domnule, Doamna, Alteţă Regală şi Maiestate, dar Rand nu-şi mai amintea dacă auzise vreodată care era forma corectă de adresare pentru Domniţa Moştenitoare. De fapt, singurul lucru la care se putea gândi era că trebuia să plece.
— Dacă-mi daţi voie, am să plec chiar acum. Ăăă… vă mulţumesc pentru… se bâlbâi el atingându-şi eşarfa din jurul frunţii. Vă mulţumesc.
— Nici măcar nu ne spui cum te cheamă? întrebă Gawyn. Slabă răsplată pentru grija pe care ţi-a arătat-o Elayne. M-ai făcut foarte curios. S-ar zice că eşti din Andor, sigur, nu din Caemlyn, dar araţi ca un… Ei, acum ştii cine suntem noi. Politeţea ţi-ar cere să ne spui şi numele tău.
Privind nostalgic zidul, Rand îşi spuse numele adevărat, înainte să se gândească la ce făcea, şi chiar adaugă:
— Din Emond’s Field, din Ţinutul celor Doua Râuri.
— De la apus, murmură Gawyn. Foarte departe înspre apus.
Rand îl privi atent. În glasul tânărului şi pe chipul lui se strecurase o undă de mirare; imediat însă Gawyn îşi dădu seama şi îşi schimba expresia cu un zâmbet blând, făcându-l pe celalalt să se întrebe dacă nu cumva i se păruse.
— Tutun şi lână, îi explică Gawyn. Mi se cere să ştiu ce se produce în fiecare parte a Regatului. De fapt, în orice colţ al lumii. Principalele produse şi meşteşuguri, precum şi detalii despre oameni. Obiceiurile lor, punctele tari şi punctele slabe. Se spune că oamenii din Ţinutul celor Două Râuri sunt încăpăţânaţi. Pot fi conduşi, dacă reuşeşti să-i convingi că eşti om de ispravă, dar, cu cât îi îmboldeşti mai tare, cu atât te ascultă mai puţin. Elayne ar trebui să ia de bărbat pe cineva de acolo. Numai unul cu o voinţă de piatră nu se va lăsa călcat în picioare de ea.
Rand îl privi fix, la fel şi Elayne. Gawyn părea la fel de stăpân pe sine ca la început, şi totuşi vorbea vrute şi nevrute. „De ce?”
— Ce-i asta?
Toţi trei tresăriră, auzind glasul, şi se întoarseră în direcţia din care venea.
Tânărul care se apropiase era cel mai chipeş bărbat pe care-l văzuse Rand până atunci, aproape prea frumos pentru un bărbat. Era înalt şi zvelt, dar mişcările sale lăsau să i se ghicească forţa, precum şi hotărârea. Avea părul şi ochii negri şi se purta de parca veştmintele de pe el, numai o idee mai simple decât ale lui Gawyn, colorate în roşu şi alb, nu aveau nici o importanţă. Ţinea o mână pe mânerul sabiei şi ochii aţintiţi asupra lui Rand.
— Dă-te la o parte de lângă el, Elayne, porunci el. Şi tu, Gawyn.
Elayne se aşeză în faţa lui Rand, între el şi nou-venit, cu capul sus şi la fel de sigură pe ea ca oricând.
— Este un supus credincios al mamei mele, un adevărat om al Reginei. Şi este sub protecţia mea, Galad.
Rand încercă să-şi amintească rapid ce auzise de la jupân Kinch şi, după aceea, de la jupân Gill. Galadedrid Damodred era fratele vitreg al lui Elayne şi al lui Gawyn, dacă-şi aducea aminte bine. Aveau acelaşi tată. Jupân Kinch nu avea o părere foarte bună despre Taringail Damodred – la fel ca toţi ceilalţi pe care-i auzise –, dar fiul se bucura de o reputaţie bună atât printre cei care purtau alb, cât şi printre cei care purtau roşu, dacă era să se ia după ce se spunea prin oraş.
— Ştiu că-ţi plac vagabonzii, Elayne, spuse bărbatul cel zvelt pe un ton blând, dar individul ăsta are o sabie şi nu pare să fie de ispravă. În vremurile astea, trebuie să avem mare grijă. Dacă-i credincios Reginei, ce caută aici, unde nu-i locul lui? E tare simplu să-ţi schimbi învelitoarea de la sabie, Elayne.
— Este aici ca oaspete al meu, Galad, şi garantez eu pentru el. Nu cumva te-ai hotărât să-mi devii doică şi să-mi spui cu cine am voie să vorbesc şi cu cine nu?
Glasul ei era plin de dispreţ, dar Galad nu părea impresionat.
— Ştii că nici prin cap nu-mi trece să-ţi spun ce să faci, Elayne, dar… oaspetele ăsta al tău este necuviincios, şi ştii asta la fel de bine ca mine. Gawyn, ajută-mă s-o conving. Mama noastră ar…
— Destul! se răsti Elayne. Ai dreptate să spui că n-ai ce să cauţi în treburile mele şi nici să mă judeci. Acum poţi să pleci. Imediat!
Galad îl privi pieziş pe Gawyn, părând în acelaşi timp să-i ceară ajutorul, dar şi să-i spună că Elayne era prea încăpăţânată şi că nu era nimic de făcut. Chipul fetei se întunecă, dar tocmai când ea se pregătea să deschidă din nou gura, celălalt făcu o plecăciune, foarte solemnă, dar cu graţia unei feline, făcu un pas în spate, apoi se întoarse şi plecă pe aleea pietruită, cu paşi mari, dispărând iute dincolo de pavilion.
— Îl urăsc, gâfâi Elayne. E un invidios mizerabil.
— Mergi prea departe, Elayne, o dojeni Gawyn. Galad habar n-are ce-i aia invidie. De două ori mi-a salvat viaţa, fără să mai fie altcineva prin preajmă. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost acum Primul Prinţ al Sabiei, în locul meu.
— Nu, nu, Gawyn, niciodată. Aş prefera pe oricine în locul lui. Pe oricine. Până şi pe cel mai amărât băiat de la grajduri.
Brusc, ea zâmbi şi-şi privi fratele cu o privire dojenitoare.
— Spui că-mi place foarte mult să dau porunci. Ei bine, îţi poruncesc să nu ţi se întâmple nimic. Îţi poruncesc să-mi fii Primul Prinţ al Sabiei, când mă urc pe tron – facă Lumina ca asta să nu se-ntâmple prea curând! – şi să te aşezi în fruntea armatelor din Andor, pe care să le conduci cu onoare, aşa cum Galad nici nu poate visa.