— E verde, şopti el. Verde.
Soldaţii bombăneau în sinea lor; Tallanvor le aruncă o privire aprigă peste umăr, făcându-i să tacă.
— Datorită Elaidei, murmura Gawyn, cu gândurile aiurea.
— Nu-i corect, adăuga şi Elayne. M-a întrebat dacă vreau să aleg o fermă, una singură, pentru care putea face acelaşi lucru, în timp ce restul rămâneau fără recolte, dar tot nu-i drept ca noi să avem flori, când există oameni care n-au nimic de mâncare.
Inspiră adânc şi-şi recăpăta stăpânirea de sine.
— Nu te pierde cu firea, îi spuse cu seriozitate lui Rand. Când eşti întrebat, spune limpede ce ai de spus, în rest taci. Şi ia-te după mine. N-o să păţeşti nimic.
Rand şi-ar fi dorit să fie la fel de sigur ca ea. L-ar fi ajutat să vadă că şi Gawyn credea la fel. În timp ce Tallanvor îi conducea în Palat, el se uita îndărăt înspre grădină, la toată întinderea aceea verde, plină de flori, culori ţesute de mâna unei Aes Sedai pentru o Regină. Era pierdut în larg, iar ţărmul nu se mai vedea nicăieri.
Coridoarele erau pline de slujitori îmbrăcaţi în livrele roşii cu manşete albe şi cu Leul cel Alb brodat pe pieptul stâng al tunicilor, care se grăbeau de acolo-colo, fără să pară însă a avea vreo treabă specială. Când dădură cu ochii de soldaţii care-i escortau pe Elayne şi pe Gawyn, cu Rand la mijloc, împietriră în loc şi se holbară la ei cu gurile căscate.
Tocmai atunci, un motan cu dungi cenuşii apăru nepăsător pe un coridor, strecurându-se printre servitorii încremeniţi. Apariţia lui i se păru foarte stranie lui Rand. Stătuse îndeajuns de mult în Baerlon pentru a şti că până şi cea mai prăpădită prăvălie era plină de pisici. De când intrase în Palat însă, aceasta era prima pe care o vedea.
— Nu aveţi şobolani? întrebă el, nevenindu-i să creadă – şobolanii erau peste tot.
— Elaidei nu-i plac şobolanii, mormăi încet Gawyn, care privea încruntat pe coridor, părând să vadă deja în faţa ochilor momentul întâlnirii cu Regina. Aici nu sunt niciodată şobolani.
— Tăceţi amândoi, se răsti Elayne, cu glasul aspru, dar la fel de absentă ca fratele ei. Încerc să gândesc.
Rand privi motanul peste umăr până ce gărzile îl conduseră pe după un colţ, iar animalul rămase în urmă. Vederea mai multor pisici l-ar fi făcut să se simtă mai bine. Ar fi fost frumos să ştie că Palatul era unul obişnuit măcar într-o privinţă, chiar dacă asta însemna mulţi şobolani.
Drumul ales de Tallanvor făcea atâtea ocoluri, încât Rand îşi pierdu simţul orientării. În cele din urmă, tânărul ofiţer se opri în faţa a două uşi înalte, din lemn închis la culoare, care străluceau mat, nu atât de măreţe ca altele pe lângă care trecuseră, dar împodobite de sus până jos cu şiruri de lei, foarte meşteşugit lucraţi. De fiecare parte a uşilor se afla câte un servitor în livrea.
— Măcar nu ne-a dus în Sala Mare, râse uşor Gawyn. N-am auzit ca mama să fi poruncit vreodată ca vreun om să fie dus la eşafod din sala asta.
Nu părea însă prea convins că nu putea să apară ceva neprevăzut.
Tallanvor dădu să-i înşface sabia lui Rand, dar Elayne se grăbi să-l împiedice.
— E oaspetele meu şi, după tradiţii şi lege, oaspeţii familiei regale îşi pot păstra armele chiar şi în prezenţa mamei. Sau ai de gând să-mi pui cuvântul la îndoială?
Tallanvor şovăi, privind-o drept în ochi, apoi încuviinţă.
— Prea bine, Domniţă.
Când ofiţerul făcu un pas înapoi, ea îi trimise un zâmbet lui Rand.
— Primul şir vine cu mine, porunci Tallanvor. Anunţaţi-o pe Maiestatea Sa că au venit Domniţa Elayne şi Seniorul Gawyn, le mai spuse el servitorilor de la uşă. De asemenea, Locotenent de gardă Tallanvor, la porunca Maiestăţii Sale, cu străinul aflat sub pază.
Elayne se încruntă la el, dar era prea târziu. Uşile deja se deschideau. Se auzi un glas răsunător, care-i anunţa. Cu mişcări trufaşe, Elayne intră, făcându-i un mic semn lui Rand, prin care îi cerea să rămână în apropierea ei. Gawyn îşi îndrepta umerii şi intră alături de ea, ţinându-se însă cu un pas mai în spate. Rand îi urmă, şovăitor, încercând să rămână în dreptul lui Gawyn, de cealaltă parte a prinţesei. Tallanvor se ţinu şi el după Rand, aducând şi zece soldaţi. Uşile se închiseră tăcute în urma lor.
Dintr-odată, Elayne făcu o plecăciune adâncă, îndoindu-şi genunchii şi lăsându-şi şi fruntea în jos, şi rămase aşa, ţinându-şi rochia cu mâna. Rand tresări, apoi se uită la Gawyn şi la ceilalţi bărbaţi şi le imită mişcările, puţin încurcat. Se lăsă pe genunchiul drept, cu capul aplecat, aplecându-se în faţă pentru a-şi sprijini dosul mâinii drepte de dalele de marmură, cu mâna stângă pe mânerul sabiei. Gawyn, care nu avea sabie, îşi ţinea mâna pe pumnalul pe care-l purta la şold.
Tocmai când se felicita pentru cât de bine se descurcase, Rand îl observă pe Tallanvor, tot cu capul plecat, care-l privea urât dintr-o parte, fără să-şi fi ridicat viziera. „Oare trebuia să fi făcut altceva?” Se simţi, dintr-odată, furios pentru că Tallanvor se aştepta ca el să ştie ce trebuie făcut, când nu-i spusese nimeni. Era furios şi pentru că-i fusese frică de gărzi. Nu făcuse nimic pentru care să se teamă. Ştia că frica pe care o simţea nu era din vina lui Tallanvor, dar tot era furios pe el.
Cu toţii rămaseră nemişcaţi, de parcă îngheţaseră de frig. Rand nu ştia ce aşteptau, dar profită de ocazie pentru a cerceta locul în care fusese adus. Nu-şi înălţă capul, ci doar îl suci încoace şi încolo ca să poată vedea. Tallanvor se încruntă şi mai tare, dar Rand nu-l bagă în seamă.
Încăperea pătrată semăna cu sala mare de la Binecuvântarea Reginei. Pe pereţi erau înfăţişate scene de vânătoare, în relief, dintr-o piatră din albul cel mai pur. Tapiseriile atârnate printre basoreliefuri reprezentau tablouri încântătoare cu flori în culori vii şi păsări colibri cu penaj strălucitor, iar în capătul îndepărtat al încăperii se înălţa Leul cel Alb din Andor, mai măreţ ca un om, pe un fond stacojiu. Cele două tapiserii încadrau o estradă, iar pe estradă se afla un tron sculptat şi aurit pe care şedea Regina.
La dreapta ei se găsea un bărbat masiv şi sobru, cu capul gol, îmbrăcat în roşul Gărzilor Reginei, cu patru epoleţi aurii pe umărul mantiei şi cu manşete albe cu dungi late, de aur. Era încărunţit la tâmple, dar părea puternic şi de neclintit, ca o stâncă. Pesemne că acesta era Comandantul Suprem, Gareth Bryne. În spatele tronului, de cealaltă parte a reginei, era o femeie îmbrăcată în mătase de un verde intens, aşezată pe un scăunel fără spătar, croşetând ceva dintr-o lână închisă la culoare, aproape neagră. La început, Rand crezu că era bătrână, dar când o privi din nou, îşi dădu seama că nu-i putea preciza vârsta. Tânără, bătrână, nici el nu ştia. Atenţia ei părea îndreptată numai asupra andrelelor, ca şi cum nu se afla la nici doi paşi de o Regină. Era frumoasă, aparent liniştită, dar concentrarea ei avea ceva înfricoşător. În încăpere nu răsuna decât clinchetul andrelelor.