— Am spus tot ce-am citit în Pânză, Comandante Suprem, răspunse Elaida, zâmbindu-i răutăcios lui Rand, aproape fără să mişte buzele, râzând de neputinţa lui de a tăgădui. Câteva săptămâni în temniţă n-au cum să-i strice, iar asta mi-ar putea da mie prilejul să aflu mai multe. Poate asta va duce şi la o altă Prezicere, sfârşi ea, cu o privire lacomă în ochi, care-l înfricoşă şi mai mult pe Rand.
O vreme, Morgase rămase pe gânduri, cu bărbia sprijinită în pumn şi cu cotul pe braţul tronului. Rand ar fi vrut să înfrunte privirea ei încruntată, dacă s-ar fi putut mişca, dar ochii Elaidei îl înţepeniseră în loc. În cele din urmă, Regina vorbi.
— Bănuielile sufocă oraşul, şi poate întregul Regat. Teama şi negrele bănuieli. Femeile îşi pârăsc vecinele că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat. Bărbaţii scrijelesc Colţul Dragonului pe uşile oamenilor pe care îi cunosc de ani de zile. Nu vreau să ajung şi eu la fel.
— Morgase… începu Elaida, dar Regina o întrerupse.
— Nu vreau şi gata. Când m-am urcat pe tron, am jurat să fac dreptate tuturor, şi aşa am să fac, chiar dacă rămân ultima femeie din Andor care mai înţelege ce înseamnă asta. Rand al’Thor, juri pe Lumină că sabia asta cu pecete ţi-a fost dată de tatăl tău, păstor din Ţinutul celor Două Râuri?
Rand îşi mişcă fălcile, pentru a putea vorbi, apoi răspunse:
— Jur. Amintindu-şi brusc cu cine vorbea, adăugă: Regina mea.
Seniorul Gareth ridică dintr-o sprânceană deasă, dar Morgase nu păru supărată.
— Şi te-ai căţărat pe zidul grădinii numai ca să-l poţi zări pe falsul Dragon?
— Da, Regina mea.
— Ai vreun gând rău împotriva celei de pe tronul din Andor, a fiicei sau a fiului meu?
Tonul ei spunea limpede că ultimele două posibilităţi erau chiar mai rele decât prima.
— Nu port gând rău nimănui, Regina mea, dar Maiestăţii Voastre şi copiilor cu atât mai puţin.
— Atunci am să-ţi fac dreptate, Rand al’Thor, spuse ea. Mai întâi, pentru că am auzit glasul celor din Ţinutul celor Două Râuri pe când eram tânără, ceea ce Elayne şi Gawyn n-au făcut. Nu araţi la fel ca alţii, dar, dacă pot să am încredere într-o amintire de demult, vorbeşti la fel ca ei. În al doilea rând, niciun om cu păr şi ochi ca ai tăi nu ar pretinde că se trage de acolo dacă n-ar fi adevărat. Iar povestea cu tatăl tău care ţi-ar fi dăruit sabia cu pecete este prea ridicolă ca să fie o minciună. Iar în al treilea rând… glasul care-mi şopteşte că minciuna cea mai bună este adesea una mult prea ridicolă pentru a fi crezută nu e o dovadă. Am să respect legile pe care le-am dat. Îţi dăruiesc libertatea, Rand al’Thor, dar îţi poruncesc ca pe viitor să ai grijă pe unde te mai rătăceşti. Dacă te mai găsesc în Palat, n-o să-ţi mai meargă aşa de uşor.
— Îţi mulţumesc, Regina mea, grăi el cu glas răguşit.
Simţea supărarea Elaidei, ca o fierbinţeală care-i ardea chipul.
— Tallanvor, spuse Morgase, condu-l pe acest… pe oaspetele fiicei mele la ieşirea din Palat, cu toată cinstea. Să plece şi restul lumii. Nu, Elaida, dumneata mai rămâi. Şi dumneata, Senior Gareth, dacă binevoieşti. Trebuie să hotărâm ce e de făcut cu Mantiile Albe care au pătruns în oraş.
Fără tragere de inima, Tallanvor şi gărzile sale îşi puseră săbiile în teacă, gata să le scoată din nou la iveală într-o clipită. Cu toate astea, Rand se simţi fericit când gărzile se rânduiră din nou în jurul său, iar el porni în urma lui Tallanvor. Elaida nu era decât pe jumătate atentă la ce-i spunea Regina; încă îi mai simţea privirile, care-i sfredeleau spinarea. „Ce s-ar fi întâmplat dacă Morgase nu i-ar fi cerut să rămână?” Gândul îl făcea să se roage ca soldaţii să meargă mai repede.
Spre uimirea lui, Elayne şi Gawyn i se alăturară, după ce schimbaseră câteva cuvinte la ieşirea din sală. Tallanvor era şi el surprins. Tânărul ofiţer privi uşile care tocmai se închideau.
— Mama mea, rosti Elayne, a poruncit să fie dus la ieşirea din Palat, Tallanvor. Cu toată cinstea. Ce mai aştepţi?
Tallanvor se încruntă spre uşile în spatele cărora Regina discuta cu sfetnicii ei.
— Nimic, Domniţă, mormăi el posomorât şi porunci gărzilor să înainteze, deşi nu mai era nevoie.
Minunăţiile din Palat plutiră pe lângă Rand, nevăzute. Era foarte buimăcit, iar prin minte îi treceau tot felul de gânduri, prea iuţi pentru a le mai putea prinde. „Nu arăţi ca alţii. Totul se trage de la omul acesta.”
Escorta se opri. El clipi des, uimit să vadă că ajunsese în curtea cea largă din faţa Palatului, lângă porţile mari, aurite, care sclipeau în soare. Porţile nu aveau cum să se deschidă pentru un singur om, mai ales pentru un intrus, chiar dacă Domniţa Moştenitoare pretindea că i-ar fi fost oaspete. Tăcut, Tallanvor trase zăvorul care fereca o uşa mai mică, tăiată într-una din porţile cele mari.
— Obiceiul este, spuse Elayne, ca oaspeţii să fie conduşi până la porţi, dar să nu fie priviţi cum se îndepărtează. Ceea ce trebuie să rămână este plăcerea întâlnirii, nu tristeţea despărţirii.
— Îţi mulţumesc, Domniţă, răspunse Rand, ducându-şi mâna la eşarfa legată la frunte. Pentru tot. Obiceiul din Ţinutul celor Două Râuri este ca oaspetele să aducă un mic cadou. Mi-e teamă că n-am nimic. Deşi, adăugă el sec, se pare că te-am învăţat câte ceva despre oamenii de acolo.
— Dacă i-aş fi spus mamei că te găsesc chipeş, te-ar fi închis cu siguranţă în temniţa, replică Elayne, aruncându-i un zâmbet luminos. Rămâi cu bine, Rand al’Thor.
Cu gura căscată, el o privi în timp ce se îndepărta, o copie mai tânără a frumuseţii şi măreţiei lui Morgase.
— Nu încerca s-o faci pe deşteptul cu ea, râse Gawyn, pentru că întotdeauna câştigă.
Rand încuviinţă, cu mintea aiurea. Chipeş? „Pe Lumină, Domniţa Moştenitoare a tronului din Andor?!” Trebui să se dojenească singur, pentru a-şi aduna gândurile.
Gawyn părea să aştepte ceva. Rand îl privi.
— Seniore, când ţi-am spus că vin din Ţinutul celor Două Râuri, ai fost uimit. Şi nimeni, nici mama Domniei Tale, nici Senior Gareth, nici Elaida Sedai… începu el, dar se simţi străbătut de un fior şi nu mai reuşi să continue. Nici nu mai ştia de ce deschisese gura. „Sunt fiul lui Tam al’Thor, chiar dacă nu m-am născut în Ţinutul celor Două Râuri.”
Gawyn încuviinţă, de parcă tocmai asta aştepta. Totuşi, încă şovăia. Rand deschise gura pentru a-şi retrage întrebarea nerostită, dar Gawyn continuă în locul lui:
— Rand, dacă-ţi înfăşori o shoufa în jurul frunţii, arăţi exact ca un Aiel. Ciudat, de vreme ce mama pare să creadă că, la vorbă cel puţin, semeni cu oamenii din Ţinutul celor Două Râuri. Aş vrea să ne fi putut cunoaşte mai bine, Rand al’Thor. Rămâi sănătos.
„Un Aiel”.
Rand rămase pe loc, privindu-l pe Gawyn cum se îndepărta, până ce Tallanvor tuşi nerăbdător, amintindu-i unde se afla. Se aplecă pentru a trece de poartă, şi de-abia apucă să iasă, înainte ca ofiţerul să o trântească în urma lui. Zăvoarele fură trase cu zgomot.
Piaţa ovală din faţa Palatului era, de-acum, pustie. Toţi soldaţii dispăruseră, toate mulţimile, trâmbiţele şi tobele se ascunseseră şi tăcuseră. Nu mai rămăsese nimic, în afară de gunoaiele de pe jos, pe care vântul le purta din loc în loc, şi de câţiva oameni care mergeau grăbiţi la treburile lor, acum că distracţia se terminase. Nu reuşi să-şi dea seama dacă purtau roşu sau alb.