„Toate se trag de la omul acesta.” Rand simţi un fior.
— Nu se trage nimic de la mine, răspunse el pe un ton supărat.
Jupân Gill clipi surprins, şi până şi Loial păru mirat de mânia lui. Hangiul şi Ogierul se priviră, apoi lăsară ochii în jos. Rand se sili să se liniştească, inspirând adânc. În chip ciudat, reuşi să atingă hăul care-i scăpase în ultima vreme, şi o stare de calm. Cei doi nu făcuseră nimic pentru a-i merita supărarea.
— Poţi să vii cu mine, Loial, spuse el. Habar n-am de ce-ţi doreşti asta, dar mi-ar prinde bine să am un însoţitor. Ştii… ştii în ce stare e Mat.
— Ştiu, încuviinţă Loial. Eu, unul, tot nu pot ieşi pe străzi fără să aţâţ mulţimea să fugă după mine, strigându-mi „Troloc!”, dar Mat, cel puţin, nu face decât să vorbească. Nu a încercat niciodată să mă omoare.
— Fireşte că nu, zise Rand. Mat n-ar fi în stare de aşa ceva. „N-ar merge aşa departe. Nu-i în firea lui.”
Se auzi o bătaie în uşă, iar una dintre slujnice, Gilda, îşi vârî capul înăuntru. Arăta îngrijorată.
— Jupân Gill, te rog, vino iute. În sala mare au intrat nişte Mantii Albe.
Jupân Gill sări în picioare cu un blestem, speriind pisica. Aceasta fugi de pe masă şi ieşi din cameră foarte supărată, cu coada sus.
— Vin. Fugi şi spune-le că vin, apoi ţine-te departe de ei. Auzi ce spun, fetiţo? Fereşte-te!
Gilda făcu o mică plecăciune şi dispăru.
— Dumneata ar fi mai bine să rămâi aici, îl povăţui hangiul pe Loial.
Ogierul pufni dispreţuitor, ca o pânză care se rupea în două.
— N-am nici o dorinţă să mă mai întâlnesc cu Copiii Luminii.
Jupân Gill trase cu ochiul la tabla de joc, şi păru ceva mai bine dispus.
— S-ar zice că trebuie să începem un alt joc, mai târziu.
— Nu-i nevoie, spuse Loial, întinzând un braţ ca să ia de pe raft o carte legată în pânză, care în mâinile sale părea minusculă. Putem relua oricând. E rândul dumitale să muţi.
Jupân Gill se strâmbă.
— Ba una, ba alta… mormăi el, ieşind grabnic din încăpere.
Rand îl urmă, fără să se grăbească. Nici el n-avea chef să mai dea cu ochii de Copiii Luminii. „Totul se trage de la omul acesta.” Se opri la uşa care dădea în sala mare, de unde putea vedea ce se-ntâmpla, dar nu înaintă prea mult, nădăjduind să treacă neobservat.
Încăperea era cufundată în linişte. Cinci Mantii Albe stăteau drept în mijloc, în timp ce oamenii din jur se prefăceau că nu-i bagă în seamă. Unul dintre ei avea brodat pe mantie un fulger argintiu, însemnul unui ofiţer de rang inferior.
Lamgwin stătea sprijinit de zid, lângă uşa de la intrare, curăţându-şi cu mare atenţie unghiile, cu o aşchie de lemn. Alţi patru dintre bărbaţii angajaţi de jupân Gill pentru pază se înşiraseră lângă el, prefăcându-se că nu le dau nici o atenţie Mantiilor Albe. Cât despre aceştia din urmă, păreau să nu-i fi observat. Ofiţerul era singurul care părea mai tulburat, bătând nerăbdător cu mănuşile sale de oţel în palma celeilalte mâini, aşteptându-l pe hangiu.
Jupân Gill străbătu iute încăperea, îndreptându-se spre el, cu o privire calmă.
— Să vă scalde Lumina, îi ură el, făcând o plecăciune bine gândită, nu prea adâncă, dar nici îndeajuns de neglijentă pentru a fi considerată o insultă, ca şi pe buna noastră Regină Morgase. Cum pot să vă fiu de ajutor…
— N-am vreme pentru balivernele tale, hangiule, se răsti ofiţerul. Am căutat deja prin douăzeci de hanuri, unul mai murdar ca altul, şi am de gând să mai trec prin alte douăzeci înainte de apus. Caut nişte Iscoade ale Celui Întunecat, un băiat din Ţinutul celor Două Râuri…
Chipul lui jupân Gill se întunecă tot mai tare. Îşi umflă pieptul, de parcă era pe punctul să plesnească, iar în cele din urmă izbucni:
— În hanul meu nu există Iscoade ale Celui Întunecat! Toţi cei de aici sunt supuşi credincioşi ai Reginei!
— Mda, şi ştim cu toţii în ce ape se scaldă Morgase, răspunse ofiţerul, pronunţând în batjocură numele Reginei, împreună cu vrăjitoarea ei din Tar Valon, nu-i aşa?
Scaunele scârţâiră pe podea. Brusc, toţi bărbaţii dinăuntru se ridicară în picioare. Stăteau nemişcaţi ca nişte statui, dar cu toţii îi priveau posomorâţi pe Mantiile Albe. Ofiţerul nu păru să bage de seamă, dar cei patru din spatele lui priviră împrejur, neliniştiţi.
— O să-ţi meargă mai uşor, hangiule, spuse ofiţerul, dacă nu te opui. În vremurile noastre, cei care adăpostesc Iscoade ale Celui Întunecat o păţesc urât. Pare-mi-se că un han pe uşa căruia apare Colţul Dragonului n-o să mai aibă cine ştie ce clienţi. Cu asemenea semn pe uşă, s-ar putea să fie probleme şi cu focul.
— Ieşiţi imediat, spuse încet jupân Gill, sau chem Gărzile Reginei să vă adune rămăşiţele şi să le ducă la groapa cu gunoi.
Sabia lui Lamgwin ieşi cu zgomot din teacă, iar sunetul aspru al oţelului frecat de teaca de piele se repetă de mai multe ori, pe când în fiecare mână apăru câte o sabie sau un pumnal. Slujnicele se repeziră să iasă. Ofiţerul privi împrejur, dispreţuitor, de parcă nu-i venea să creadă.
— Colţul Dragonului…
— N-o să vă fie de niciun folos, sfârşi în locul lui jupân Gill, ridicând pumnul, apoi arătând un deget. Unu.
— Pesemne că eşti nebun, hangiule, de-i ameninţi pe Copiii Luminii.
— Mantiile Albe nu au nici o treabă în Caemlyn. Doi.
— Şi chiar crezi că o să se sfârşească aici?
— Trei.
— O să ne-ntoarcem noi, se răsti ofiţerul, apoi se grăbi să le poruncească oamenilor săi să se retragă, încercând să pară că o făcea în deplină ordine şi din proprie voinţa. Soldaţii lui însă îl dădură de gol, înghesuindu-se la ieşire, fără să o ia la fugă, dar lăsând să se vadă că erau nerăbdători să scape.
Lamgwin stătea în dreptul uşii cu sabia scoasă, şi nu se trase înapoi decât după ce jupân Gill îi făcu semne poruncitoare. După plecarea Mantiilor Albe, hangiul se prăbuşi pe un scaun. Îşi freca fruntea cu palma, apoi se uita uimit la ea, de parca s-ar fi aşteptat s-o vadă scăldată în sudoare. Bărbaţii din încăpere se aşezară la locurile lor, râzând de ceea ce făcuseră. Unii se duseră să-l bată pe spate pe jupân Gill, în semn de apreciere.
Dând cu ochii de Rand, hangiul se ridică şi veni spre el.
— Cine ar fi crezut că am stofă de erou? spuse el gânditor. Să mă scalde Lumina.
Brusc, îşi recăpătă stăpânirea de sine şi vorbi cu un glas aproape firesc.
— Va trebui să vă ascundeţi până ce vă pot scoate din oraş.
Privind bănuitor în sala mare, îl împinse pe Rand înapoi în coridor, unde erau încă şi mai feriţi.
— Ăia o să se-ntoarcă sau o să trimită în loc nişte oameni de-ai lor purtând roşu. După un asemenea spectacol, mă îndoiesc să le mai pese dacă sunteţi sau nu aici, dar o să se comporte ca şi cum aţi fi.
— Ce nebunie, protestă Rand, dar la semnul hangiului îşi coborî vocea. Mantiile Albe n-au niciun motiv să mă caute.
— Habar n-am ce motive au, flăcăule, dar e limpede că umblă după tine şi după Mat. Ce-aţi putut să faceţi? Şi Elaida, şi Mantiile Albe pe deasupra…
Rand ridică braţele să protesteze, apoi le lăsă să cadă la loc. Nu avea nici o noimă, dar îl auzise pe ofiţer cu urechile lui.
— Dar dumneata? Mantiile Albe o să vă facă necazuri chiar dacă nu ne găsesc.
— Nu te-ngrijora din pricina asta, băiete. Gărzile Reginei încă mai respectă legea, chiar dacă-i lasă în pace pe trădătorii care poarta alb. Cât despre noaptea asta… ei bine, Lamgwin şi amicii lui n-o să doarmă prea mult, dar, dacă încearcă cineva să-mi picteze ceva pe uşă, aproape că mi-e milă de el.