Gilda apăru lângă ei, făcându-i o plecăciune lui jupân Gill.
— Jupâne, e… e o doamnă. În bucătărie, spuse ea, părând scandalizată de o asemenea îndrăzneală. Întreabă de Domnişorul Rand, jupâne, şi de Domnişorul Mat, şi le ştie numele.
Rand şi hangiul schimbară priviri uimite.
— Flăcăule, vorbi jupân Gill, dacă vrei să-mi spui acuma că Domniţa Elayne a venit după tine de la Palat, tocmai la hanul meu, o s-ajungem cu toţii în faţa călăului.
Gilda scoase un geamăt înăbuşit, auzind de Domniţa Moştenitoare, şi-l privi pe Rand cu ochii mari.
— Du-te, fetiţo, îi porunci hangiul. Nu spune la nimeni ce-ai auzit. Nu-i treaba nimănui.
Gilda făcu iar o plecăciune şi o lua la fugă pe coridor, privindu-l pe Rand peste umăr.
— N-o să treacă nici cinci minute, oftă jupân Gill, şi o să înceapă să le povestească celorlalte că eşti un prinţ deghizat. Până la căderea nopţii, vestea o să se răspândească în tot Oraşul Nou.
— Jupâne Gill, murmura Rand, lui Elayne nu i-am pomenit nimic despre Mat. Nu poate fi…
Brusc, pe chip îi apăru un zâmbet larg, şi o luă la fugă înspre bucătărie.
— Stai! striga hangiul după el. Stai, că nu ştii încă sigur. Stai, prostule.
Rand năvăli în bucătărie, şi-i văzu pe toţi adunaţi acolo.
Moiraine îl privi calmă, fără vreun semn de surprindere. Nynaeve şi Egwene veniră în fugă să-l îmbrăţişeze, râzând, iar Perrin se înghesui şi el; toţi trei îl băteau pe umăr ca şi cum voiau să se convingă că era într-adevăr acolo. În uşa care dădea în curte, Lan stătea sprijinit de zid, cu un picior ridicat, atent şi la ce se petrecea în bucătărie, dar şi afară.
Rand încercă să le îmbrăţişeze pe cele două femei şi să strângă mâna lui Perrin, în acelaşi timp, dar era şi mai greu, mai ales că Nynaeve tot încerca să-i pipăie fruntea, ca să n-aibă cumva febră. Cu toţii râdeau. Călătorii păreau cam istoviţi – pe fruntea lui Perrin se vedeau nişte vânătăi, iar el stătea cu ochii în jos, aşa cum nu făcuse niciodată dar erau în viaţă şi din nou împreună. Rand era aşa de emoţionat, încât de-abia putea vorbi.
— M-am temut că n-o să vă mai văd niciodată, reuşi el în cele din urmă să îngâne. Mi-era frică să nu fi…
— Ştiam că sunteţi în viaţă, murmura Egwene, lipită de pieptul lui. Am ştiut întotdeauna. Întotdeauna.
— Eu nu, spuse Nynaeve, cu glasul puţin aspru, dar se îmblânzi imediat şi-i zâmbi. Araţi bine, Rand. Cam nemâncat, dar bine, slavă Luminii.
— Ei, se auzi jupân Gill din spatele lui, cred că până la urmă chiar îi cunoşti pe oamenii ăştia. Ei sunt prietenii pe care-i căutai?
Rand încuviinţă.
— Da, ei sunt.
Şi făcu prezentările; încă i se mai părea ciudat să folosească adevăratele nume ale lui Lan şi Moiraine. Amândoi îl priviră fix, atunci când îl auziră.
Hangiul îi primi pe toţi cu un zâmbet larg, dar se arătă cel mai impresionat de întâlnirea cu Străjerul şi, mai ales, cu Moiraine. La ea se holbă fără să se mai ascundă – una era să ştie că băieţii fuseseră ajutaţi de o Aes Sedai, cu totul alta s-o vadă apărând în bucătăria lui – apoi îi făcu o plecăciune adâncă.
— Aes Sedai, fii bine venită la Binecuvântarea Reginei, ca oaspete al meu. Deşi cred că o să mergi să locuieşti la Palat cu Elaida Sedai şi cu cele care au venit cu falsul Dragon.
Cu o nouă plecăciune, îi aruncă lui Rand o privire fugară, îngrijorată. Spusese el că nu voia să audă nimic rău despre Aes Sedai, dar asta nu însemna că şi dorea ca una dintre ele să doarmă sub acoperişul său.
Rand îi făcu un semn de încurajare, încercând să-l facă să înţeleagă că nu avea de ce să se teamă. Moiraine nu era ca Elaida, care ascundea sub fiecare privire şi fiecare cuvânt câte o ameninţare. „Dar eşti oare convins? Chiar şi acum, eşti convins?”
— Cred că am să rămân aici, hotărî Moiraine, pentru scurtul răgaz în care mă aflu în Caemlyn. Iar dumneata trebuie să-mi dai voie să plătesc.
O pisică vărgată veni în pas săltat de pe coridor şi se opri lângă gleznele hangiului. De-abia începuse să se frece de ele, când o alta, cenuşie şi cu blana mare, apăru de sub masă, scuipând şi zbârlindu-se. Prima se culcă la pământ, mârâind ameninţător, iar cea de-a doua ieşi în curte, trecând pe lângă Lan.
Jupân Gill începu să-şi ceara scuze pentru pisici şi, în acelaşi timp, să insiste ca Moiraine să-i facă cinstea de a-i fi oaspete, întrebând-o dacă totuşi n-ar prefera să se ducă la Palat, ceea ce el, unul, ar înţelege perfect, dar nădăjduind că ea îi va face cinstea de a accepta cea mai bună încăpere, fără niciun fel de plată. Se bâlbâia îngrozitor, dar Moiraine nu părea să-i dea nici o atenţie. În loc de asta, ea se aplecă să mângâie pisica portocalie, care îl părăsi pe dată pe jupân Gill, începând să se frece de gleznele ei.
— E a cincea pisică pe care o văd aici, observă Moiraine. Aveţi probleme cu şoarecii? Şobolanii?
— Şobolanii, Moiraine Sedai, oftă hangiul. Mare problemă. Nu că n-ar fi curăţenie pe aici, înţelegeţi, dar sunt atâţia oameni. Tot oraşul e plin de oameni şi de şobolani. Dar pisicile mele se descurca bine. Nici n-o să-i simţiţi, vă promit.
Rand schimbă o privire fugara cu Perrin, care-şi coborî pe dată ochii. Era ceva ciudat cu ochii lui Perrin. Şi era aşa de tăcut. Perrin nu se grăbea niciodată să vorbească, dar acum aproape că nu scotea niciun cuvânt.
— S-ar putea să fie din cauza oamenilor, spuse Rand.
— Cu voia dumitale, jupân Gill, vorbi Moiraine foarte sigură pe ea, există o metodă foarte simplă pentru a feri strada asta de şobolani şi, cu puţin noroc, ei nici n-o să-şi dea seama că sunt împiedicaţi să pătrundă.
Jupân Gill se încruntă, auzind-o, dar făcu o plecăciune, în semn că-i primeşte propunerea.
— Numai dacă eşti sigură că nu vrei să înnoptezi la Palat, Aes Sedai.
— Unde-i Mat? întrebă deodată Nynaeve. Ea spunea c-ar fi şi el aici.
— E sus, răspunse Rand. Nu… nu se simte prea bine.
Nynaeve ridică ochii.
— E bolnav? O las pe ea cu şobolanii, iar eu mă ocup de el. Du-mă chiar acum acolo, Rand.
— Urcaţi cu toţii, le porunci Moiraine. Vin şi eu de îndată. I-am ocupat lui jupân Gill toată bucătăria, şi ar fi cel mai bine să ne retragem undeva în linişte, o vreme.
Glasul ei lăsa să se înţeleagă mai multe. „Nu vă lăsaţi văzuţi. Încă mai trebuie să ne ascundem.”
— Haideţi, îi chema Rand. Urcăm prin spate.
Egwene, Perrin şi Nynaeve se luară după el, îndreptându-se către scara din spate, lăsând-o pe femeia Aes Sedai în bucătărie, cu jupân Gill şi Străjerul. Lui Rand încă nu-i venea să creadă că erau împreună. Era ca şi cum s-ar fi întors acasă. Asta-l făcea să zâmbească întruna.
Şi ceilalţi păreau la fel de uşuraţi, aproape fericiţi. Chicoteau în sinea lor şi se tot întindeau să-l apuce de braţ. Glasul lui Perrin părea timid, iar el tot nu-şi ridica ochii din pământ, cu toate că începuse să vorbească ceva mai mult, în timp ce urcau.
— Moiraine ne-a spus că vă poate găsi, şi uite că a reuşit. Când am intrat în oraş, noi ne holbam cu toţii – mă rog, în afară de Lan – la oameni, la clădiri, la tot. E atât de mare, se miră el, clătinându-şi capul cârlionţat a neîncredere. Şi atâţia oameni. Unii dintre ei se holbau la rândul lor şi ne tot strigau „Roşu sau alb?”, ca şi cum ar fi fost ceva foarte important.
Egwene atinse sabia lui Rand, pipăind pânza cea roşie.
— Ce înseamnă asta?
— Nimic, spuse el. E un fleac. Plecăm în Tar Valon, doar n-ai uitat.
Egwene îi aruncă o privire, dar îşi luă mâna de pe sabie şi continuă povestea pe care o începuse Perrin.