— Nici Lan, nici Moiraine nu se uitau împrejur. Ea ne-a condus încoace şi încolo, pe străzi, de atâtea ori, ca un câine care adulmecă, încât eu, una, am fost sigură că nu mai sunteţi aici. Apoi, brusc, a apucat-o pe o stradă şi, niciuna nici două, am ajuns aici, ne-am lăsat caii în grajd şi am intrat în bucătărie. Nici n-a întrebat dacă eraţi sau nu aici. I-a spus, pur şi simplu, unei femei care gătea să meargă să le spună lui Rand al’Thor şi lui Mat Cauthon că venise cineva care doreşte să-i vadă. Şi apoi ai apărut tu, zâmbi fata, ca o minge pe care Menestrelul o scoate de cine ştie unde.
— Chiar aşa, unde-i Menestrelul? întrebă Perrin. Nu-i cu voi?
Rand simţi că i se strânge inima întunecând puţin bucuria revederii prietenilor săi.
— Thom a murit. Cel puţin, aşa cred. Am întâlnit un Pierit…
Dar nu mai reuşi să continue. Nynaeve clătină din cap, mormăind ceva cu glas scăzut. Cu toţii tăcură, înăbuşindu-şi chicotelile şi întristându-se brusc, când ajunseră sus.
— Mat nu e chiar bolnav, le explică atunci Rand. Doar că… o să vedeţi.
Deschise uşa încăperii pe care o împărţea cu Mat şi rosti:
— Mat, uite cine a venit.
Mat era tot ghemuit în pat, aşa cum îl lăsase. Îşi înălţă capul ca să-i privească, apoi zise răguşit:
— De unde ştii că sunt chiar ei?
Era roşu la faţă, încordat şi asudat.
— De unde ştiu eu că şi tu eşti ceea ce pari?
— Nu-i bolnav? întrebă cu dojană Nynaeve, privindu-l acuzator pe Rand şi făcându-şi loc pe lângă el îşi coborî deja de pe umăr săculeţul cu leacuri.
— Cu toţii se schimbă, gâfâi Mat. Cum să fac să fiu sigur? Perrin, tu eşti? Te-ai cam schimbat, nu-i aşa? Oh, da, ce te-ai schimbat, râse el, dar păru că se îneacă.
Spre mirarea lui Rand, Perrin se aşeză pe marginea celuilalt pat, cu capul în mâini şi cu ochii în jos. Râsul slab al lui Mat părea să-l străpungă până în inimă. Nynaeve îngenunche lângă patul lui Mat şi îi pipăi faţa, ridicându-i eşarfa de pe frunte. El se feri, aruncându-i o privire plină de ură. Avea ochii aprinşi şi sclipitori.
— Arzi, observă ea, vizibil îngrijorată, dar cu febra asta, n-ar trebui să transpiri. Rand, du-te cu Perrin şi adu-mi nişte cârpe curate şi apă rece, cât puteţi de multă. Mat, întâi am să te scap de febra, apoi…
— Drăguţa de Nynaeve, şuieră Mat printre dinţi. O Meştereasă n-ar trebui să se considere femeie, nu-i aşa? Şi, în niciun caz, drăguţă. Dar tu asta crezi despre tine, nu? Chiar şi acum. Nu poţi să uiţi că eşti o femeie drăguţă, iar asta te sperie. Cu toţii se schimbă.
Nynaeve se albi la faţă, auzindu-l – fie de mânie, fie din alte motive de care Rand nu-şi dădea seama. Mat râse viclean, iar ochii săi aprinşi se îndreptară spre Egwene.
— Drăguţa de Egwene, continuă el, răguşit. Drăguţă ca Nynaeve. Şi mai ai şi alte lucruri în comun cu ea, nu? Alte vise. Acuma la ce mai visezi?
Egwene se dădu un pas înapoi.
— Deocamdată suntem în siguranţă, şi Cel Întunecat nu ne mai poate urmări, îi anunţă Moiraine, intrând în cameră împreună cu Lan. Privirile ei se îndreptară spre Mat de îndată ce intră pe uşă, făcând-o să şuiere printre dinţi, ca şi cum ar fi atins un fier înroşit. Daţi-vă la o parte de lângă el!
Nynaeve nu se mişcă din loc, ci se întoarse uimită, privind-o pe femeia Aes Sedai. Din doi paşi iuţi, Moiraine o apucă de umeri şi o trase de lângă pat ca pe un sac. Nynaeve se zbătu şi protestă, dar Moiraine nu-i dădu drumul până ce nu o duse îndeajuns de departe. Meştereasa se ridică şi continuă să bombăne, aranjându-şi mânioasă veştmintele, dar Moiraine nici n-o luă în seamă. În schimb, femeia Aes Sedai rămase cu ochii aţintiţi spre Mat, uitând de orice altceva, privindu-l ca pe un şarpe veninos.
— Staţi departe de el, cu toţii, le porunci ea. Şi tăceţi.
Mat o privea la fel de intens, strâmbându-şi buzele şi dezgolindu-şi dinţii fără să vorbească. Se ghemui şi mai strâns, dar nu-şi lua ochii de la ea. Cu mişcări lente, ea îi puse o mână pe genunchiul ridicat până în dreptul pieptului. Simţindu-i atingerea, băiatul se cutremură, de parcă tot trupul îi era străbătut de un fior de scârbă, şi, dintr-odată, întinse o mână, dând s-o taie pe faţă cu pumnalul cu mâner de rubin.
Lan interveni pe dată. Acum stătea în uşă, iar în clipa următoare ajunsese deja lângă pat, de parc-ar ar fi zburat. Mâna sa îl prinse pe Mat de încheietură, strângându-l ca într-o menghină de fier. Mat însă nu se ridică din poziţia ghemuită. Numai mâna în care ţinea pumnalul încerca să se mişte, luptându-se cu strânsoarea neînduplecată a Străjerului. Ochii băiatului erau încă aţintiţi asupra lui Moiraine, arzând de ură.
Nici ea nu se mişcă şi nu se feri de lama care aproape că-i atingea chipul, aşa cum n-o făcuse nici când îl văzuse năpustindu-se.
— De unde are asta? întrebă ea, cu glas oţelit. V-am întrebat dacă Mordeth v-a dăruit ceva, v-am întrebat şi v-am prevenit, dar voi mi-aţi spus că nu.
— Păi, n-a fost aşa, o lămuri Rand. El… adică Mat a luat pumnalul din camera comorii.
Moiraine îl privi, cu ochii aproape la fel de sclipitori ca ai lui Mat. Rand se trase înapoi, şi ea se întoarse din nou către pat.
— N-am ştiut de asta decât după ce ne-am pierdut de voi. N-am ştiut.
— N-ai ştiut, îngână Moiraine, cercetându-l pe Mat.
Băiatul zăcea în aceeaşi poziţie, cu genunchii la piept, rânjind ca o fiară, dar fără să scoată vreun sunet, în timp ce mâna lui încă se mai lupta cu braţul lui Lan, încercând să lovească.
— E de mirare că aţi ajuns aşa departe, cu pumnalul ăsta după voi, continua Moiraine. Am simţit răul din el de îndată ce l-am văzut. E atingerea lui Mashadar. Un Pierit o poate simţi de la mare depărtare, chiar dacă nu-şi dă seama exact de unde vine. Oricum, ar şti că este prin apropiere, iar Mashadar l-ar atrage încoace, în timp ce oasele lui şi-ar aminti că acelaşi rău a înghiţit o întreagă armată – Stăpânii Spaimei, Pieriţi, troloci şi alţii. Poate că şi unele Iscoade ale Celui Întunecat l-au simţit, acelea care şi-au pierdut într-adevăr sufletele. E ca şi cum s-ar fi tulburat chiar aerul pe care-l respiră. Odată ce-l simt, sunt siliţi să-l caute. Pesemne că Mashadar îi atrăgea ca un magnet.
— Ne-am întâlnit cu nişte Iscoade ale Celui Întunecat, recunoscu Rand, şi nu numai o dată, dar am scăpat. Am văzut şi un Pierit, cu o noapte înainte să ajungem în Caemlyn, dar el nu ne-a văzut. Se spune, continuă el dregându-şi vocea, că noaptea se întâmplă lucruri ciudate în afara oraşului. Ar putea fi troloci.
— Păi, chiar asta şi sunt, păstorule, mormăi sumbru Lan. Iar unde sunt troloci, sunt şi Pieriţi.
Braţul i se încordase din pricina efortului de a-l ţine pe Mat, dar glasul său era la fel de liniştit ca întotdeauna.
— Au încercat să treacă nevăzuţi, dar eu le-am descoperit urmele de doua zile. Şi am auzit şi ce spun fermierii şi sătenii despre făpturile care sosesc pe timp de noapte. Cumva, Myrddraalii au izbutit să pătrundă neobservaţi în Ţinutul celor Două Râuri, dar cu fiecare zi ei se apropie mai mult de cei care pot trimite soldaţii pe urmele lor. Chiar şi aşa, de-acum n-o să se mai oprească, păstorule.
— Dar suntem în Caemlyn, protestă Egwene. Nu ne pot prinde câtă vreme…
— Nu? o întrerupse Străjerul. Pieriţii îşi strâng rândurile în afara oraşului. E limpede asta, dacă ştii să citeşti semnele. Deja sunt mai mulţi troloci decât ar fi nevoie, dacă ar trebui numai să păzească drumurile care ies din oraş. Sunt cel puţin douăsprezece pâlcuri. Nu poate fi decât o singură pricină; când Pieriţii se vor simţi îndeajuns de puternici, vor pătrunde în oraş, pe urmele voastre. S-ar prea putea ca o asemenea faptă să-i stârnească pe toţi cei de la miazăzi, care să-şi trimită armatele la Hotare, dar se pare că sunt gata să-şi asume riscul. Voi trei le-aţi scăpat printre degete de prea multe ori. S-ar zice că aţi adus în Caemlyn un nou război cu trolocii, păstorule.