Egwene suspină, iar Perrin clatină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu era aşa. Rand se simţi îngrozit la gândul trolocilor intraţi pe străzile din Caemlyn şi al oamenilor care se războiau unii cu alţii, fără să cunoască adevărata ameninţare care plana asupra lor. Ce aveau să facă locuitorii când aveau să se trezească în mijlocul lor cu troloci şi Pieriţi, care omorau în stânga şi-n dreapta? Vedea deja, cu ochii minţii, turnurile arzând, flăcările care cuprindeau cupolele, trolocii care se năpusteau pe străzile întortocheate. Vedea priveliştile din Oraşul Interior. Palatul însuşi incendiat. Elayne, Gawyn şi Morgase… murind.
— Nu încă, vorbi absentă Moiraine, tot cu ochii la Mat. Dacă putem găsi o cale să plecăm din Caemlyn, Jumate-Oamenii nu vor mai avea ce face aici. Dacă. Numai posibilităţi, nici o certitudine.
— Mai bine eram morţi cu toţii, răbufni deodată Perrin, iar Rand tresări, pentru că şi lui îi trecuse prin minte acelaşi lucru.
Perrin stătea în aceeaşi poziţie, cu capul în pământ, foarte încruntat, iar din glasul lui răzbătea amărăciunea.
— Pe unde ne ducem, luăm cu noi jalea şi suferinţa. Ar fi fost mai bine pentru toţi să fim morţi.
Nynaeve se repezi la el, pe jumătate mânioasă, pe jumătate înfricoşată, dar Moiraine i-o luă înainte:
— Şi ce crezi c-ai dobândi, pentru tine şi pentru ceilalţi, dacă mori? întrebă femeia Aes Sedai, cu glasul liniştit, dar puternic. Dacă Stăpânul Mormintelor se poate mişca într-atât de liber încât să atingă Pânza, aşa cum mă tem, poate ajunge cu mai mare uşurinţă la voi după ce muriţi, decât acum. Odată ce mori, nu mai poţi ajuta pe nimeni dintre cei care te-au ajutat cândva, nici prietenii, nici familiile din Ţinutul celor Două Râuri. Umbra se întinde asupra lumii, şi nimeni dintre voi n-o poate opri, odată mort.
Perrin înălţă capul s-o privească, iar Rand tresări. Ochii prietenului său erau mai mult galbeni decât căprui. Cu părul său mare şi cu privirea fixă, avea ceva care-i amintea… dar nu izbuti să-şi dea seama de ce anume.
Cu un glas lipsit de expresie, ceea ce făcea ca vorbele sale să răsune mai puternic decât dac-ar fi strigat, Perrin spuse:
— Dar nici cât suntem în viaţă n-avem ce face, nu-i aşa?
— N-am acum răgaz să discut cu tine despre asta, i-o întoarse Moiraine. Prietenul tău nu mai poate aştepta.
Ea făcu un pas în laturi, pentru ca toţi să-l poată vedea pe Mat. Acesta nu se mişcase, ci o privea în continuare ţintă, cu ochii aprinşi de turbare. Chipul îi era scăldat în sudoare, iar buzele sale palide se strâmbau la fel ca mai înainte. Toată puterea părea să i se istovească în încercarea de a ajunge la Moiraine cu pumnalul pe care Lan îl ţinea nemişcat.
— Sau nu cumva aţi uitat de el?
Perrin ridică stânjenit din umeri şi-şi desfăcu braţele fără să răspundă.
— Ce-i cu el? întreba Egwene, iar Nynaeve adăugă:
— Se ia? Oricum, eu pot să-l îngrijesc. S-ar zice că nici o boală nu se lipeşte de mine, orice ar fi.
— Oh, se ia, într-adevăr, pufni Moiraine, iar… tăria dumitale nu ţi-ar fi de niciun folos.
Ea arătă spre pumnalul cu mâner de rubin, cu mare grijă să nu-l atingă. Lama tremură, când Mat încercă să-şi mişte mâna către ea.
— Pumnalul acesta e luat din Shadar Logoth. Fiecare pietricica din acel oraş este atinsă de o mană, e periculos să scoţi ceva dintre zidurile sale, iar asta-i mai mult decât o pietricică. În arma asta se ascunde răul care a distrus oraşul. Acum, a pătruns şi în Mat. Neîncredere şi ură, amândouă atât de puternice, încât până şi cei mai apropiaţi par a fi duşmani, sentimentele acestea s-au cuibărit în oasele sale atât de adânc, că, până la urmă, singurul gând care i-a rămas în minte este să ucidă. Scoţând pumnalul afară din oraş, Mat a eliberat sămânţa răului de lanţurile care o ţineau acolo, ferecată. Pesemne că au fost momente mai bune sau mai rele, în timp ce esenţa fiinţei lui se lupta cu ceea ce Mashadar voia să scoată la iveală, dar acum lupta se apropie de sfârşit, iar Mat este aproape înfrânt. În curând, dacă nu moare, va începe să răspândească în jurul lui ticăloşia, ca pe o molimă. O zgârietură făcută cu acel pumnal e suficientă pentru a îmbolnăvi şi a distruge, astfel că, în scurtă vreme, numai câteva clipe petrecute în apropierea lui vor fi la fel de primejdioase.
Nynaeve se albi la faţă.
— Poţi să faci ceva pentru el? şopti ea.
— Sper că da, ofta Moiraine. De dragul întregii lumi, sper că n-am ajuns prea târziu.
Vârî mâna în punga pe care o purta la brâu şi scoase angrealul învelit în catifea.
— Plecaţi. Rămâneţi împreună şi găsiţi un loc în care să nu fiţi văzuţi, dar nu aici. Am să fac pentru el tot ce pot.
42
Amintiri despre vise
Coborând scările, cu toţii, în frunte cu Rand, erau posomorâţi. Niciunul nu mai avea chef să-i vorbească, şi nici Rand nu se simţea prea dornic de vorbă.
Soarele coborâse îndeajuns de mult pe cer pentru ca scările dosnice să se întunece, dar lămpile nu fuseseră încă aprinse. Pe trepte, razele soarelui se amestecau cu umbrele serii. Chipul lui Perrin era la fel de împietrit ca al celorlalţi, dar, în timp ce frunţile tuturor erau încreţite de griji, a lui era netedă. Uitându-se la el, lui Rand îi trecu prin minte că era resemnat. Se întrebă de ce, şi ar fi vrut să rostească întrebarea cu voce tare, dar, de câte ori Perrin străbătea un petic de umbră, ochii săi păreau să adune toată lumina care mai rămăsese împrejur şi sclipeau slab, ca bucăţile bine şlefuite de ambră.
Rand se înfioră şi încercă să-şi îndrepte atenţia spre ce se afla în jurul său, spre zidurile cu lambriuri de nuc şi spre balustrada de stejar, spre lucrurile simple, de zi cu zi. Îşi şterse mâinile pe surtuc de mai multe ori, dar de fiecare dată palmele îi asudau la loc. „De-acum o să fie bine. Suntem iar împreuna şi… Lumina să te-ajute, Mat.”
Îi conduse pe toţi în bibliotecă, pe drumul ocolit care trecea pe lângă bucătărie, evitând sala cea mare. Nu erau mulţi calatori care să folosească biblioteca; cei mai mulţi dintre cei care ştiau să citească trăseseră la hanuri mai elegante, în Oraşul Interior. Jupân Gill păstra încăperea mai mult pentru propria delectare decât pentru puţinii clienţi care căutau, când şi când, câte o carte. Rand nici nu voia să se gândească de ce Moiraine le ceruse să nu fie văzuţi, dar îşi tot aducea aminte de ofiţerul Mantiilor Albe care spunea că avea să se întoarcă, şi de ochii Elaidei, atunci când ea îl întrebase unde locuia. Aceste motive erau mai mult decât suficiente pentru el, indiferent de vorbele lui Moiraine.
Intră în bibliotecă şi făcu şi câţiva paşi, înainte să-şi dea seama că toţi ceilalţi se opriseră în loc, înghesuiţi în uşă, cu gurile căscate şi cu ochii mari. În vatră ardea un foc vesel, iar Loial şedea lungit pe canapeaua cea mare, citind, în timp ce o pisică mică şi neagra, cu lăbuţe albe, se încolăcise pe burta lui. Când îi văzu intrând, el închise cartea, ţinând un deget uriaş acolo unde rămăsese, aşeză pisica pe podea şi se ridică pentru a le face o plecăciune solemnă.
Rand era aşa de obişnuit cu Ogierul, încât îi luă ceva timp să-şi dea seama că privirile celorlalţi erau aţintite tocmai asupra acestuia.